Un portret din viitor: Ion Truică

Mi-e dor de Ion Truică. Am aflat târziu de moartea lui, credeam că-i nemuritor, atunci când mi-am lansat cartea Spiritul Critic la Festivalul „Enescu”, apoi la Librăria „Sadoveanu”, și am vrut să-l invit la lansare, așa cum am făcut mereu când reveneam în bătătură și înjghebăm câte un taifas. El nu avea Internet. Aveam de la el doar trei numere de telefon, l-am căutat insistent, dar nu a răspuns la nici unul, nici soția lui nu a răspuns, nici băiatul și nici sora lui, pe care îi cunoșteam. L-am căutat la UCIN și de acolo am aflat că plecase într-o lume mai bună (evident, președintele UCIN nici n-a știut când s-a întâmplat, mi-a spus că „asta primăvară”, iar Truică murise pe 12 ianuarie, de, așa e la UCIN-ici, e primăvară în ianuarie!).

Dacă există o lume mai bună în altă parte, o astfel de lume a fost făcută pentru oameni ca Ion Truică (1935-2017). În lumea noastră el s-a chinuit să trăiască, avea nevoie de o lume mai bună, lumea pentru care a creat. Dacă aș face un festival, l-aș numi „Festivalul Ion Truică” sau „Festivalul unei lumi mai bune”.

El era întruchiparea artistului umilit de toate forurile și scările sociale. Avea și o figură de om blajin, ca blajinii lui Sadoveanu sau homeless-ii americani, ca niște înțelepți, care nu te deranjează cu nimic, și avea cu el mereu o sacoșă, în care își ducea manuscrise sau desene, pe care le dăruia. Era ca un Moș Crăciun. O prezență discretă, care se arată când nu te așteptai, precum duhurile sfinte. Ultima oară l-am văzut la UCIN, când am serbat 70 de ani de viață. Nu-l văzusem de la început, a venit mai târziu, l-am văzut în filmul pe care l-a făcut Victor Roncea și l-a postat pe Internet.

Și îl veți vedea pe Ion Truică, la un moment dat, cum apare în spatele meu, în timp ce eu vorbesc, se dezbracă de canadiană, își lasă sacoșa cu daruri, apoi se așează pe un scaun liber și, cum prinde un moment de liniște, începe să vorbească, să mă prezinte, cum numai el știa. Nu există în cultură română un om care să mă fi citit și cunoscut mai bine. Ba mi-a văzut și unele filme. Fimul meu despre Brâncuși i-a declanșat cele mai frumoase pagini din câte mi s-au închinat. Am avut cu el momente de prietenie aleasă, adevărată, prietenie de idei, un lucru rar printre oameni, căci puțini sunt înclinați să facă o mică agora din întâlnirile lor. Avea obiceiul să întocmească diplome și acorda premii persoanle. Fiindcă văzuse că forurile oficiale sunt rigide, n-au deschidere către valori, dimpotrivă, le urăsc, UCIN-ul este un Munte de Invidie, de otravă, el îmi spunea prin ce umilințe trece pentru a obține un premiu de la UCIN, aici nu l-am înțeles eu, de ce dorea să aibă de la o astfel de instituție nedreaptă premii? Premiile aranjate ale unei instituții de cadavre vii nu au nici o valoare. Ba sunt o jignire la adresa unui artist bun. La ce i-au folosit? Despre moartea lui, UCIN-icii nu au scris un rând, și au și reviste! Nu i-au făcut nici o fișă pe Internet! Așa că Truică, imbatabil, compensa acestre lipsuri ale breslei și dădea premiile lui. De la el am două premii memorabile: Premiul de Mare Academician și Premiul de Excelență pentru Desenul Ideilor mele! Și a scris mai multe articole despre mine. Mă vedea de departe criticul nr. 1 din țară și a scris că „dacă ar fi tradus, Modorcea ar fi nr. 1 și în lume!” Aceste premii, premiile „Ion Truică”, sunt mai importante decât premiile UCIN.

De ce? Fiindcă UCIN este o tagmă a aranjamentelor de culise, urâte, bolnave, pe când cele ale lui Ion erau sincere, adevărate, venite din inima și conștință să de artist, de artist nepătat și nepereche, sau pereche cu neperecheații, căci l-am așezat mereu alături de Gopo, un alt om neperecheat de care m-a legat o mare prietenie. Dar opera lui Truică este complementară față de aceea a lui Gopo. Truică nu avea spiritul ludic al lui Gopo, el era din stirpea Mioriței, grav, uneori tragic, solemn, dar mereu metaforic, simbolic, parabolic. Filmele lui despre Rovine sau Meșterul Manole erau/sunt model de grafică. Grafica lui Ion Truică nu are asemănare. Țin minte că atunci când am împlinit 66 de ani, mi-a dăruit o mapă cu desene, un volum integ, de peste o sută de desene. Erau în stil haiku, cum le-am numit eu, ca în pictografiile japoneze. Dintr-o mișcare sau două de pensulă, el făcea semne caligrafice precum samuraii cu săbiile lor în filmele lui Akira Kurosawa. Avea aceleași tăieturi că săbiile ninja. Când mi-am scris articolul despre el, în acești termeni, m-a numit „Marele Samurai”. Și de atunci așa mi-a spus mereu. Apropo de tăieturile mele critice. Era de acord cu tot ce scriam eu critic la adresa breslei noastre, dar el nu a scris niciodată un rând potrivnic sau rău despre cineva. Avea talentul să se împace cu toată lumea. Era întruchiparea armoniei, a împăcării. Din multele sale filme, numai unul este o parabolă antisocială în care clasa politică seamănă cu o turmă de porci care trag din toate părțile de harta țării. În rest, el cobora în istorie, în mit, în marile idei, era Don Quijote al animației românești, așa cum l-a văzut el pe Hidalgo. Nu cunosc un om mai armonios. Mai folositor. Nimic mai nedrept, ca un astfel de om să nu mai fie. Este de neînlocuit. Și atât de folositor! Îi ajuta pe toți!

Era întruchiparea bunătății. L-am iubit nespus pe acest om. Și-l voi iubi mereu. Iubirea este un sentiment mai presus de bine și rău. Mai presus de a fi și a nu fi. Mai presus de clipă și durată. Un astfel de sentiment am pentru Ion Truică.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*