De unde s-au luat vremurile pitice?

Într-o poezie de la începutul secolului XX, ilustrul poet român, Octavian Goga aprecia vremurile de atunci ca pitice. O apreciere precisă. Peste o sută de ani, în spațiul românesc, vremurile merită același raiting. Cum de ne-am pricopsit cu asfel de vremuri mizerabile? Voi aborda tema vremurilor, reieșind din ideea că timpul social este măsura activității. Suma  activităților individuale și colective, într-un cadru istoric, crează epoca. Epoci mari, epoci mediocre, epoci pitice. Cronicarul nostru, când spunea că bietul om e sub timpuri, avea în vedere, desigur, cadrul istoric. ”Timpul apleacă și ridică cele omenești” (Sophocles).

Ce e de făcut, când avem nevoie urgentă  de o epocă măreață, iar oamenii sunt „pitici în putință și vrere”? Cum de ridicat oamenii țării la o înălțime cât mai mare, plafonată doar de aptidudinile lor naturale?

Explicând fenomenul apariției unei pleiade de titani în cultura Epocii Renașterii italiene, F. Engels scria că epoca istorică avea nevoie de titani – și ei au apărut. Au fost necesare și personaltăți puternice, întreprinzătoare, cu enegii descătușate. Pictori, sculptori, filosofi, meșteșugari, comercianți, intelectuali. Și ele au apărut! Vremurile instalării Renesansului italian, admirabile, cu o serie întreagă  de premize favorabile, au declanșat  interesul cercetătorilor din multe țări. Chiar subsemnatul, la absolvirea celei de a doua facultăți, am ales și susținut  teza de licență cu tema „Rădăcinile Renașterii italiene”… Dintre rădăcinile organice ale marii epoci, evidențiez câteva.

Baza culturii renascentine a constituit-o activitatea economică extraordinar de intensă din orașele-state libere ale Italiei Centrale și de Nord, bogate și înfloritoare.  Puterea economică sporea datorită formelor noi industrial-comerciale de antreprenoriat. Exporturi masive.

Veniturile rămâneau în interiorul comunității statelor, fiind investite în dezvoltarea meșteșugurilor sau pentru comandarea confecționării obiectelor de artă. Bancherii italieni mai practicau creditarea regilor și a nobilimii din Occident.

În viața social-politică a orașelor-state, era acordată o atenție specială libertății cetățenilor, asigurându-se drepturi depline, egalitatea cetățenilor în fața legii. Justiția era justiție. Calea spre prosperitatea economică și socială era deschisă  doar de bărbăție și de spiritul întreprinzător. Pătura conducătoare poseda o cultură vastă. Existența unui sistem larg de instruire-educație în școlile primare și medii întreținute din bugetul comunității orășenești. Instruirea profesională se făcea în atelierele meșteșugarilor și dughenele negustorilor. Funcționa o mulțime de universități. Existența noțiunii de noblețe a persoanei și a grupului social, noblețe ca semn marcant nu al provenienței familiale, ci al eforturilor personale.

Cercuri de oameni erudiți aveau în centrul preocupărilor  zestrea artistică și filosofică a lumii antice elene și romane, cu idealul omului frumos la chip și suflet. Orientările de valoare ale culturii antice erau privite sub aspectul noilor condiții istorice. Era tradusă în viață sarcina veritabil umanistă: realizarea unui nivel înalt de instruire pentru o strată socială suficient de largă.

Țărănimea își păstrase tradițiile culturii tradiționale țărănești. Personal, țăranii erau liberi.

Oamenii începutului epocii Renașterii italiene NU erau burghezi. De aceea, lipseau ideologia liberală, consumismul, egoismul exagerat, goana spre îmbogățire prin orice mijloace. Astfel, oamenii începutului Renașterii italiene nestingherit creșteau psihologic-comportamental  până  la înălțimea firească a personalității lor. Înălțime peste medie.

Alt exemplu de epocă, care a fost măreață, plină de bărbăție, uimitoare și tragică, cu încordare incredibilă a forțelor, cu  mulțimi de personalități puternice –  epoca Socialismului de mobilizare din Uniunea Sovietică (1930-1941, 1946-1953). Știind că pacea de după Primul Război Mondial Imperialist este un răgaz temporar, iar urmâtorul război de reimpărțire a lumii este iminent, la orizont, conducătorul statului sovietic a formulat scopul industrializării accelerate a țării, careia i se pusese hotărât sarcina  de a face  în zece ani, înainte de  începutul războiului, calea dezvoltării industriale parcursă timp de o sută de ani de statele occidentale avansate. „Dacă nu vom reuși – ne vor turti!”. Enumerarea  uzinelor, fabricilor, drumurilor, stațiilor electrice etc.  construite în zece ani necesită câteva pagini. Cel mai frumos metrou din lume – din Moscova – atunci a fost construit. Oamenii muncii mobilizați, în condiții austere, au realizat trei revoluții: industrială, agricolă și culturală.

După respingerea de către conducerea română a „planului Valev”, venit de la ruși, confom căruia României, în cadrul taberei socialiste, trebuia să-i revină rolul de țară agrară,   România  socialistă ieși rebel din cuvântul Moscovei  și declanșă  proiectul de mobilizare social-economică și industrială, în numele industrializării accelerate (sinonim: „industrializare forțată”), proces început de liderul  României, Gheorghe Gheorgiu-Dej (1964) și continuat de către Președintele Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Desigur, încordarea maximală a putințelor poporului, în condițiile limitării ascetice a consumului alimentar, a fost creat mediul necesar afirmării oamenilor puternici. Puternicii români, în 25 de ani, au construit industria românească de tip modern. Inclusiv Transfăgărășanul, canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul din București, rețeaua de irigație și  multe sute de întreprinderi. Realizările socialismului naționalist de mobilizare forțată au ridicat România subdezvoltată la nivelul țărilor cu dezvoltare medie.

Cât privește constatarea lui Octavian Goga despre drumeții piticilor vremuri, e suficient de spus că România regală, acaparată tot mai mult de interesele străine și devorată de clasa dominantă, viețuia fără perspective și fără posibilități de a realiza  mobilizarea naționalistă întru propășirea industrială-agricolă și culturală a țării.

Specificul situației Țărilor Române, după contrarevoluția de la sfârșitul anilor 80: clasa dominantă a marii burghezii, devenită parte internă a Corporatocrației cosmopolite, ignorează necesitatea acută de mobilizare pentru reindustrializare, pentru ridicarea țării, pentru soluționarea umanistă a principalelor probleme din spațiul româmesc.  De unde să apară vremuri mari, de unde oameni mari?!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*