Ioan Forcoș: Omagiu Poetului Neamului Românesc

Luceafăr din luceafăr

Era o noapte caldă, albastră şi senină

Când miile de roze se-mbujorau sub lună,

Când astre din înalturi al nopţii cer brăzdau

Feeric, scăpărânde… intens arzând cădeau

Şi fascinat de-ntinsul superbului decor

Şi ale rozelor ghirlande ce nopţii-i ţeseau ie,

Mă-ntreţineam cu Muza în vers de poezie

Şi mă-mbătam cu vraja şi cu parfumul lor.

Cum mă plimbam absent, pe-aripa unui gând,

Şi cum pluteam pe ia ce se-ntindea în noapte,

Un dialog…. de-odată, mi-a fost dat să aud,

Curgând ca o poveste pe glas duios, în şoapte,

C,e coborând din `nalturi, suav, mângâietor

Ca o fantasmă care amplifica misterul;

Luceafărul şi Luna, ce stăpâneau tot cerul,

Dialogau pe seama celui în veci nemuritor

Ce-n străluciri de geniu a fost o torţă vie

Şi-a luminat poporul în care s-a născut.

Acum, de peste-un secol de când sa-ntors în lut,

Străluce mai puternic, „deşi-l vedem, el nu e”…

Plecat demult din lume, tânărul cavaler,

Luceafărul poeziei poporului creștin

Străluce-n panteonul culturii sus în cer

Ca spirit de lumină și suflet de Român.

.
Și șoptind ca pentru sine, admirativ, luna zice:

– Amintirea lui mă fură și-n trecut cu mult mă duce

Prin pădurile de veacuri stinse în cenușa vremii

Și re-aprinse pentru lume-n memorabile poeme.

.

Cu pana sa maiastră m-a purtat și m-a tot dus

Prin imperii fără margini, ce rând pe rând au apus,

Luminându-i răscolirea prin cenușa vremii stinsă

Cugetului i-am fost muză și ochilor lumină aprinsă.

.

Însoțindu-i nedormirea frământatelor lui nopți,

Căutând febril prin veacuri umbra vechilor cetăți,

A căror grandoare se răsfrângea peste lume,

Mistuite-s fără urmă și pierdute prin ruine.

.

Re-nviindu-le-n lumina operei nemuritoare,

Eminescu oglindește vremea lor strălucitoare

Și-a imperiilor care le-a trezit, prin vers, din somn,

Teba din Egiptul antic, Asiria, Babilon…

.

Toată lumea cea antică ce-o știi bine tu și eu

A scos-o de prin ruine punând-o-n poemul său.

Și prin Roma cea eternă m-a purtat cu-nfrigurare

Și la Sarmisegetusa, la a dacilor-zei serbare

.

Unde a fost însuși Zamolxe, Zeul lumii dacilor,

Înțeleptul cel mai mare zămislit de nemul lor,

Neam ale căror popoare peste munți și mări s-au dus

Dintre care, alt imperiu, Roma,-n lume s-a impus.

.

Ca un val cumplit al morții, umbra sa s-a tot întins

Pân-la Dunărea bătrână și poporul cel ne-nvins

Ce li-s moșii și strămoșii, Dacii cei nemuritori

Pe când ei, invadatorii,-s urmașii rătăcitori…

.

Neavând ce să mai prade-n marșul lor triumfător,

I-a împins nimicnicia-n vatra sfântă-a dacilor,

Cea dintâi vatră știută dintre câte-au fost și sunt,

Cea mai veche și bogată țară de pe-acest pământ!

.

Ți-amintesti acea-ncleștare, cea mai mare din istorii,

A armatelor ne-nvinse îmbătate de mărire și-nsetate de noi glorii

Unde falxul dacic – lama, coasa morții-ngrozitoare,

Toca nesfârșite șiruri strânse-n legiuni romane

.

Ce curgeau fără-ncetare, armată după armată,

Cum curg fluviile-n mare spre a fi de Daci tocată?!

– Da, dar numărul prea mare de dușmani i-au copleșit

Și combina cruntă-a morții între morți s-a-mpotmolit.

.

Moartea însăși, îngrozită, s-a blocat în legiuni

Neputând să mai înghită soldații întregii lumi

Și-a trecut de partea Romei, sperând a-i fi mai ușor

Să oprească vijelia ne-ntrecută-a dacilor.

.

Astfel, încheie potopul unui măcel infernal

Luându-și trofeu, cu sine, pe ne-nvinsul Decebal.

– După-atâtea sacrificii ce-ar mai fi putut alege

Dacă nu eternitatea și mărirea unui rege?

.

Lăsându-i toată povara și osânda lui Traian,

Ca blestem în veșnicie pentru genocid de neam,

Care, mustrat de regrete și de apăsătoare vină

Își slăvi-nălțând strămoșii nemurindu-i pe columnă.

.

Altar al mărturisirii faptelor lui Dumnezeu

Spre-a i se ierta păcatul cel mai mare și mai greu,

Vinovat de mări de sânge și de lacrimi ce tot curg,

Deși curg de-o veșnicie pentru Dacia n-ajung!

.

S-au scurs, dragul meu prieten, iată, două mii de ani

De la marea grozăvie dintre daci și-acei romani

Și-l priveam pe Eminescu și durerea-i încă vie,

Ce-și plângea cu pana oful dăltuindu-l în poezie!

.

Muiată-n râuri de lacrimi, plânse-n veacuri de istorii

Din durerea omenirii pentru efemere glorii

Care curg în valul vremii unde toate se fac scrum

Și orice mărire-a lumii se-mprăștie precum un fum.

.

Pentru că pleoapa uitării se așează deolaltă

Peste tot ce-afost pe lume și a ființat vreodată.

Amintind, a câta oară? fiecărui muritor

Că eternă-i numai moartea și ce-i viu e trecător.

.

Și acum, în amintirea ce i-o port de-atâta timp,

Îmi cobor mai des sclipirea peste țara-i, s-o colind:

România cea de astăzi din același vechi popor

Căreia-i spunea Zalmoxis „țara mea de la izvor”.

.

O brăzdez cu-a mea lumină prin păduri întunecate,

Turmele-ajutând să vină la izvoare să se-adape

Și-apoi scufundată-n valuri ca o sferă de argint

Le veghez cum vin pe maluri, cum se-nșiră gâfâind…

.

Și sorb pe nerăsuflate luciul apei trmurânde

Cu boturi catifelate sărutându-mi chipu-n unde,

Stăpânite de o teamă care setea le-o reprimă

Să nu mă stingă vreo… una și în beznă să rămână!

.

Apoi, mă cocoț pe dealuri printre livezi, printre vii

Și-ascult mândre recitaluri de greieri: cri-cri, cri-cri…

Și o țin așa, întruna, noaptea toată-ntr-o plimbare

Fără a ști cum tece vremea să merg iarăși la culcare…

.

– O, te-admir cu bucurie, Luceafărul lunii zice,

Cu lumina-ți argintie a chipului ce străluce

Tu cuprinzi nemărginirea cerului, cât și pământul

Și faci lumea mai ferice dăruindu-i tot argintul!

.

Când apari pe cerul nopții radiind a ta lumină,

Te adoră enorm cu toții, te iubesc dulce regină,

Atât cei ce pescuiesc prin adâncul mărilor,

Cât și cei care trudesc rodul pâinii pe ogor.

.

Vănători în umbra nopții vrând să-mpuște vreo jivină

Ori feciori în dosul porții mândrele-așteptând să vină,

Sau când intri prin ferestre, prin odăi, prin dormitoare

Și-n cearceafuri mătăsose surprinzi zbucium de fecioare!

.

Văzând cât de mult îți place țara lui și-a doinelor

Când ciobanii le îngână la păscutul oilor,

Cum te-ncântă ale lor balade, Miorița, Ciocârlia,

Înțeleg de ce te leagă dragostea de România.

.

– Ai dreptate, sânt ferice-n țara lui cu munți și mare

Ce cu dragostea mea toată îi dau dulce sărutare

Și-o mângâi ca pe-o minune, îmbătată de plăcere,

Fiindcă-i țara ce-a dat lumii mii de ani lapte și miere!

.

Bunătatea sa din oameni este fără de egal

Născută în vatra care-i poporul primordial

Și-aici pentru prima dată ode mi s-au tot făcut

De poeții săi din care Eminescu-i ne-ntrecut!

.

Și, de-aceea, nu mă miră că și tu l-ai cunoscut

Și-a voastră prietenie e un caz nemaivăzut,

Dar cum ți-a eșit în cale nu mi-ai spus și în ce fel,

Cum de s-a aprins în tine și tu cum de arzi în el…

.

Luceafărul mai falnic, mai viu pe cer străluce

Și mândru-i peste poate de importanța sa

Că dă lumina lumii din cea pe care-o duce…

Zâmbind îi zice lunii:  – M-ascultă, Doamna mea!

.

În nopțile senine când tot priveam din cer,

Îl surprindeam adesea cum se uita la mine

Și semne cum semne îmi facea ca să mă cobor la el

Că ar avea o taină ce-ar vrea direct a-mi spune!

.

Și, într-o noapte-n care lumea părea mai tristă,

Că tu erai plecată departe-nt-o eclipsă,

Mă hotărâi să lunec, cu toată-a mea văpaie

Pe-o rază translucidă, în mica lui odaie…

.

A fost o întâlnire ce n-a fost să-l surprindă

Când i-am trecut fereastra și i-am stat în oglindă,

Din scris-nălțând privirea o îndreptă spre mine:

– Bine-ai venit, îmi spuse, te așteptam, vezi bine…

.

Mă mistuie de-o vreme un gând: cum pot să scapăr

S-aprind, să dărui lumii ca tine un luceafăr

A cărui strălucire cuvăntu-mi vreau să dea

Norodului lumină, ca strălicirea ta…

.

Așa ne fu-ntâlnirea când mă chemă la el

Să-i fiu confrate-n versuri și-un luminos model

A cărui strălucire operei lui să dea,

Să poarte peste veacuri lumina lui și-a mea!

.

Și geniul Eminescu prin harul ce-l avea

A reușit s-aprindă acea magică stea,

Să se impună falnic în operele sale

Și-n panteonul lumii, culturii universale.

.

Fiindu-mi creatorul ce mi-a dat nemurire

Și-n opera-i de geniu o nouă strălucire

În a cărei mărire străluminat mă văd,

Vom lumina-mpreună al lumii mult norod.

.

Și nopțile de-atunci, pe care le brăzdez,

Sub semnul Eminescu le trec și le semnez,

Fără a mai trece-n noapte ca orișicare stea

De-atunci port cu mândrie și strălucirea sa!

.

Și-orcine, de oriunde, privindu-mă pe cer

În nopțile senine, cu bolta strălucindă,

Îl va vedea în mine străluminând pe el,

Luceafăr în Luceafăr, transpus c-antr-o oglindă.

.

Și-n conștiința lumii vom străluci mereu,

Nemuritoare astre-luceferi: El și Eu…!

Omagierea „luceafărului” Eminescu

Omagierea sfântă ce-ţi aducem azi

E pentru vrednicia de-a fi-nălţat la stele

O operă de geniu, în limba-n care arzi,

„Luceafăr al poeziei” din sânul ţării mele

.

În care tu ai fost semănătorul

Unei culturi cu rod îmbelşugat,

Din care ţi s-a hrănit deplin poporul

Şi educat şi s-a sfinţit şi s-a-nălţat.

.

Biblia operei tale ce-ai lăsat-o moştenire,

Peste care îmi pun fruntea ca pe moaşte şi mă-nchin,

Dă fiori în al meu cuget şi trezeşte-acea simţire

De respect şi adorare pentru geniul tău divin!

.

Că ne-ai fost acel apostol peste patrie şi limbă

Ce ne-ai marcat veşnicia cu pecetea-ţi de neşters,

Denunţand nimicnicia celor ce-au vrut să ne-o schimbe,

Papi, sultani ori regi de-aiurea, proslaviţi în univers,

.

Ce n-au înţeles că limba, limba noastră cea Română,

Este multimilenară cu intemeieri divine,

Muma limbilor latine dovedită pân-la urmă,

Limbă care, niciodată, nimeni, nu o va supune!

.

Azi, la ceas de pomenire-a spiritului cel nestins,

Îi aducem mulţumire iaraşi, şi-l omagiem

Ca foc etern – Luceafăr-  culturii noastre aprins,

Deşi el lnu mai este, noi totuşi îl avem

.

Şi-l păstrăm adânc în conştiinţă,

Şi îi slăvim mărirea şi nemurirea sa,

Căci şi-a iubit poporul cu toată a sa credinţă

Şi cu speranţă multă, că se va reînălţa…

.

Acesta i-a fost crezul şi cel din urmă dor,

„Din valurile vremii” dorindu-i nou destin,

Din „trecutu-i mare, mare viitor”

Ţării noastre sfinte pe care o iubim!

Eminescu

Eminescu-i Eminescu…! „Coloană fară sfârşit”

Ce-a-nălţat în panteonul culturii universale

Opera-i de mare geniu, rod al gândurilor sale

Construită din cuvântu-i modelat la infinit

Întru-n mod în care nimeni nu ar mai găsi vreo cale

Să o-nalţe-ntre luceferi – stea din stea nemuritoare!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*