Luceafăr din luceafăr
Era o noapte caldă, albastră şi senină
Când miile de roze se-mbujorau sub lună,
Când astre din înalturi al nopţii cer brăzdau
Feeric, scăpărânde… intens arzând cădeau
Şi fascinat de-ntinsul superbului decor
Şi ale rozelor ghirlande ce nopţii-i ţeseau ie,
Mă-ntreţineam cu Muza în vers de poezie
Şi mă-mbătam cu vraja şi cu parfumul lor.
Cum mă plimbam absent, pe-aripa unui gând,
Şi cum pluteam pe ia ce se-ntindea în noapte,
Un dialog…. de-odată, mi-a fost dat să aud,
Curgând ca o poveste pe glas duios, în şoapte,
C,e coborând din `nalturi, suav, mângâietor
Ca o fantasmă care amplifica misterul;
Luceafărul şi Luna, ce stăpâneau tot cerul,
Dialogau pe seama celui în veci nemuritor
Ce-n străluciri de geniu a fost o torţă vie
Şi-a luminat poporul în care s-a născut.
Acum, de peste-un secol de când sa-ntors în lut,
Străluce mai puternic, „deşi-l vedem, el nu e”…
Plecat demult din lume, tânărul cavaler,
Luceafărul poeziei poporului creștin
Străluce-n panteonul culturii sus în cer
Ca spirit de lumină și suflet de Român.
.
Și șoptind ca pentru sine, admirativ, luna zice:
– Amintirea lui mă fură și-n trecut cu mult mă duce
Prin pădurile de veacuri stinse în cenușa vremii
Și re-aprinse pentru lume-n memorabile poeme.
.
Cu pana sa maiastră m-a purtat și m-a tot dus
Prin imperii fără margini, ce rând pe rând au apus,
Luminându-i răscolirea prin cenușa vremii stinsă
Cugetului i-am fost muză și ochilor lumină aprinsă.
.
Însoțindu-i nedormirea frământatelor lui nopți,
Căutând febril prin veacuri umbra vechilor cetăți,
A căror grandoare se răsfrângea peste lume,
Mistuite-s fără urmă și pierdute prin ruine.
.
Re-nviindu-le-n lumina operei nemuritoare,
Eminescu oglindește vremea lor strălucitoare
Și-a imperiilor care le-a trezit, prin vers, din somn,
Teba din Egiptul antic, Asiria, Babilon…
.
Toată lumea cea antică ce-o știi bine tu și eu
A scos-o de prin ruine punând-o-n poemul său.
Și prin Roma cea eternă m-a purtat cu-nfrigurare
Și la Sarmisegetusa, la a dacilor-zei serbare
.
Unde a fost însuși Zamolxe, Zeul lumii dacilor,
Înțeleptul cel mai mare zămislit de nemul lor,
Neam ale căror popoare peste munți și mări s-au dus
Dintre care, alt imperiu, Roma,-n lume s-a impus.
.
Ca un val cumplit al morții, umbra sa s-a tot întins
Pân-la Dunărea bătrână și poporul cel ne-nvins
Ce li-s moșii și strămoșii, Dacii cei nemuritori
Pe când ei, invadatorii,-s urmașii rătăcitori…
.
Neavând ce să mai prade-n marșul lor triumfător,
I-a împins nimicnicia-n vatra sfântă-a dacilor,
Cea dintâi vatră știută dintre câte-au fost și sunt,
Cea mai veche și bogată țară de pe-acest pământ!
.
Ți-amintesti acea-ncleștare, cea mai mare din istorii,
A armatelor ne-nvinse îmbătate de mărire și-nsetate de noi glorii
Unde falxul dacic – lama, coasa morții-ngrozitoare,
Toca nesfârșite șiruri strânse-n legiuni romane
.
Ce curgeau fără-ncetare, armată după armată,
Cum curg fluviile-n mare spre a fi de Daci tocată?!
– Da, dar numărul prea mare de dușmani i-au copleșit
Și combina cruntă-a morții între morți s-a-mpotmolit.
.
Moartea însăși, îngrozită, s-a blocat în legiuni
Neputând să mai înghită soldații întregii lumi
Și-a trecut de partea Romei, sperând a-i fi mai ușor
Să oprească vijelia ne-ntrecută-a dacilor.
.
Astfel, încheie potopul unui măcel infernal
Luându-și trofeu, cu sine, pe ne-nvinsul Decebal.
– După-atâtea sacrificii ce-ar mai fi putut alege
Dacă nu eternitatea și mărirea unui rege?
.
Lăsându-i toată povara și osânda lui Traian,
Ca blestem în veșnicie pentru genocid de neam,
Care, mustrat de regrete și de apăsătoare vină
Își slăvi-nălțând strămoșii nemurindu-i pe columnă.
.
Altar al mărturisirii faptelor lui Dumnezeu
Spre-a i se ierta păcatul cel mai mare și mai greu,
Vinovat de mări de sânge și de lacrimi ce tot curg,
Deși curg de-o veșnicie pentru Dacia n-ajung!
.
S-au scurs, dragul meu prieten, iată, două mii de ani
De la marea grozăvie dintre daci și-acei romani
Și-l priveam pe Eminescu și durerea-i încă vie,
Ce-și plângea cu pana oful dăltuindu-l în poezie!
.
Muiată-n râuri de lacrimi, plânse-n veacuri de istorii
Din durerea omenirii pentru efemere glorii
Care curg în valul vremii unde toate se fac scrum
Și orice mărire-a lumii se-mprăștie precum un fum.
.
Pentru că pleoapa uitării se așează deolaltă
Peste tot ce-afost pe lume și a ființat vreodată.
Amintind, a câta oară? fiecărui muritor
Că eternă-i numai moartea și ce-i viu e trecător.
.
Și acum, în amintirea ce i-o port de-atâta timp,
Îmi cobor mai des sclipirea peste țara-i, s-o colind:
România cea de astăzi din același vechi popor
Căreia-i spunea Zalmoxis „țara mea de la izvor”.
.
O brăzdez cu-a mea lumină prin păduri întunecate,
Turmele-ajutând să vină la izvoare să se-adape
Și-apoi scufundată-n valuri ca o sferă de argint
Le veghez cum vin pe maluri, cum se-nșiră gâfâind…
.
Și sorb pe nerăsuflate luciul apei trmurânde
Cu boturi catifelate sărutându-mi chipu-n unde,
Stăpânite de o teamă care setea le-o reprimă
Să nu mă stingă vreo… una și în beznă să rămână!
.
Apoi, mă cocoț pe dealuri printre livezi, printre vii
Și-ascult mândre recitaluri de greieri: cri-cri, cri-cri…
Și o țin așa, întruna, noaptea toată-ntr-o plimbare
Fără a ști cum tece vremea să merg iarăși la culcare…
.
– O, te-admir cu bucurie, Luceafărul lunii zice,
Cu lumina-ți argintie a chipului ce străluce
Tu cuprinzi nemărginirea cerului, cât și pământul
Și faci lumea mai ferice dăruindu-i tot argintul!
.
Când apari pe cerul nopții radiind a ta lumină,
Te adoră enorm cu toții, te iubesc dulce regină,
Atât cei ce pescuiesc prin adâncul mărilor,
Cât și cei care trudesc rodul pâinii pe ogor.
.
Vănători în umbra nopții vrând să-mpuște vreo jivină
Ori feciori în dosul porții mândrele-așteptând să vină,
Sau când intri prin ferestre, prin odăi, prin dormitoare
Și-n cearceafuri mătăsose surprinzi zbucium de fecioare!
.
Văzând cât de mult îți place țara lui și-a doinelor
Când ciobanii le îngână la păscutul oilor,
Cum te-ncântă ale lor balade, Miorița, Ciocârlia,
Înțeleg de ce te leagă dragostea de România.
.
– Ai dreptate, sânt ferice-n țara lui cu munți și mare
Ce cu dragostea mea toată îi dau dulce sărutare
Și-o mângâi ca pe-o minune, îmbătată de plăcere,
Fiindcă-i țara ce-a dat lumii mii de ani lapte și miere!
.
Bunătatea sa din oameni este fără de egal
Născută în vatra care-i poporul primordial
Și-aici pentru prima dată ode mi s-au tot făcut
De poeții săi din care Eminescu-i ne-ntrecut!
.
Și, de-aceea, nu mă miră că și tu l-ai cunoscut
Și-a voastră prietenie e un caz nemaivăzut,
Dar cum ți-a eșit în cale nu mi-ai spus și în ce fel,
Cum de s-a aprins în tine și tu cum de arzi în el…
.
Luceafărul mai falnic, mai viu pe cer străluce
Și mândru-i peste poate de importanța sa
Că dă lumina lumii din cea pe care-o duce…
Zâmbind îi zice lunii: – M-ascultă, Doamna mea!
.
În nopțile senine când tot priveam din cer,
Îl surprindeam adesea cum se uita la mine
Și semne cum semne îmi facea ca să mă cobor la el
Că ar avea o taină ce-ar vrea direct a-mi spune!
.
Și, într-o noapte-n care lumea părea mai tristă,
Că tu erai plecată departe-nt-o eclipsă,
Mă hotărâi să lunec, cu toată-a mea văpaie
Pe-o rază translucidă, în mica lui odaie…
.
A fost o întâlnire ce n-a fost să-l surprindă
Când i-am trecut fereastra și i-am stat în oglindă,
Din scris-nălțând privirea o îndreptă spre mine:
– Bine-ai venit, îmi spuse, te așteptam, vezi bine…
.
Mă mistuie de-o vreme un gând: cum pot să scapăr
S-aprind, să dărui lumii ca tine un luceafăr
A cărui strălucire cuvăntu-mi vreau să dea
Norodului lumină, ca strălicirea ta…
.
Așa ne fu-ntâlnirea când mă chemă la el
Să-i fiu confrate-n versuri și-un luminos model
A cărui strălucire operei lui să dea,
Să poarte peste veacuri lumina lui și-a mea!
.
Și geniul Eminescu prin harul ce-l avea
A reușit s-aprindă acea magică stea,
Să se impună falnic în operele sale
Și-n panteonul lumii, culturii universale.
.
Fiindu-mi creatorul ce mi-a dat nemurire
Și-n opera-i de geniu o nouă strălucire
În a cărei mărire străluminat mă văd,
Vom lumina-mpreună al lumii mult norod.
.
Și nopțile de-atunci, pe care le brăzdez,
Sub semnul Eminescu le trec și le semnez,
Fără a mai trece-n noapte ca orișicare stea
De-atunci port cu mândrie și strălucirea sa!
.
Și-orcine, de oriunde, privindu-mă pe cer
În nopțile senine, cu bolta strălucindă,
Îl va vedea în mine străluminând pe el,
Luceafăr în Luceafăr, transpus c-antr-o oglindă.
.
Și-n conștiința lumii vom străluci mereu,
Nemuritoare astre-luceferi: El și Eu…!
Omagierea „luceafărului” Eminescu
Omagierea sfântă ce-ţi aducem azi
E pentru vrednicia de-a fi-nălţat la stele
O operă de geniu, în limba-n care arzi,
„Luceafăr al poeziei” din sânul ţării mele
.
În care tu ai fost semănătorul
Unei culturi cu rod îmbelşugat,
Din care ţi s-a hrănit deplin poporul
Şi educat şi s-a sfinţit şi s-a-nălţat.
.
Biblia operei tale ce-ai lăsat-o moştenire,
Peste care îmi pun fruntea ca pe moaşte şi mă-nchin,
Dă fiori în al meu cuget şi trezeşte-acea simţire
De respect şi adorare pentru geniul tău divin!
.
Că ne-ai fost acel apostol peste patrie şi limbă
Ce ne-ai marcat veşnicia cu pecetea-ţi de neşters,
Denunţand nimicnicia celor ce-au vrut să ne-o schimbe,
Papi, sultani ori regi de-aiurea, proslaviţi în univers,
.
Ce n-au înţeles că limba, limba noastră cea Română,
Este multimilenară cu intemeieri divine,
Muma limbilor latine dovedită pân-la urmă,
Limbă care, niciodată, nimeni, nu o va supune!
.
Azi, la ceas de pomenire-a spiritului cel nestins,
Îi aducem mulţumire iaraşi, şi-l omagiem
Ca foc etern – Luceafăr- culturii noastre aprins,
Deşi el lnu mai este, noi totuşi îl avem
.
Şi-l păstrăm adânc în conştiinţă,
Şi îi slăvim mărirea şi nemurirea sa,
Căci şi-a iubit poporul cu toată a sa credinţă
Şi cu speranţă multă, că se va reînălţa…
.
Acesta i-a fost crezul şi cel din urmă dor,
„Din valurile vremii” dorindu-i nou destin,
Din „trecutu-i mare, mare viitor”
Ţării noastre sfinte pe care o iubim!
Eminescu
Eminescu-i Eminescu…! „Coloană fară sfârşit”
Ce-a-nălţat în panteonul culturii universale
Opera-i de mare geniu, rod al gândurilor sale
Construită din cuvântu-i modelat la infinit
Întru-n mod în care nimeni nu ar mai găsi vreo cale
Să o-nalţe-ntre luceferi – stea din stea nemuritoare!
Lasă un răspuns