Silentium…

Silentium

Copacii aceştia cuvinte nu stiu,
În şoaptă să-ţi spună „Rămâi, nu-i târziu!”
Nici luna din ‘nalturi nu poate să cadă,
Să-ţi râdă în braţe, la tine pe stradă.

Doar cerul acesta cu dalbi inorogi
Aminte-şi aduce, atunci când te rogi,
Să-şi plece urechea spre-a noastră sentinţă,
Când palmele-adună mereu neputinţă.

Nici vântul nu poate-a te ţine de mână,
Nici ploaia să-ţi spună ades „Noapte bună!”
Se poate, ca marea, pe buze de sare,
S-aducă din când în când alinare.

Vezi? Florile Lumii nu au trebuinţă
Decât să rodească Lumina-n fiinţă,
Dar cât oare-nseamnă minunile toate,
Când ochiul nu vede lumina din noapte?
Şi cât oare-nseamnă tăcerea din tine,
Când zgomotul lumii în lanţuri te ţine?

Simţi freamătu-acesta în tot şi în toate,
Întreg Universul în tine se zbate,
Fragil echilibru lăcaşul şi-l cere
În tine, de ştii să asculţi în tăcere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*