Cu Primăvara elegiei (Ed. Mirton, Timișoara, 2017), Mirela-Ioana Borchin rotunjește demersul său exegetic în tainele poeziei lui Eugen Dorcescu diversificându-și modalitățile de investigație hermeneutică pentru care traversează cu abilitate paradigmele subtextualului și metatextualui fără a ocoli ab initio nici mijloacele holist-deconstructive, nici abordări textualiste, structuraliste, nici sinteze hermeneutice optând uneori pentru registrul ușor didacticist-universitar în demontarea arhitecturii textuale și în interpretarea riguros atentă a ei. Și de data aceasta, însă cu o paletă mai colorată a mijloacelor, autoarea continuă să sondeze în profunzimile operei dorcesciene de la gen la specie și de la determinare la finalizare în căutarea celor mai subtile structuri ale poeziei, ca artă a mesajului, ale esteticii funcționale, în definitiv ale valorii.
Către finalul cărții sale, Mirela-Ioana Borchin, conferențiar la Literele Univeristății de Vest, notează într-o retorică ușor autoreferențială: S-a scris oare vreodată o cronică mai…sentimentală?…Unde e, până la urmă, adevărul?!… În știință, în trăire, în „veșniciile veșnice”? El e Adevărul: MARELE ARHEU. Eugen Dorcescu e un inițiat. Un scrib de demult…(p.166). În același sens, trebuie să reținem mărturia autoarei din primul capitol, La Isla de los Afortunados I , o mărturie dintr-un secundariat formal, dar nu mai puțin important/semnificativ pentru geneza lucrării: Cartea aceasta se scrie… datorită Maestrului meu, care nu mă lasă deloc să lenevesc (p.23). Și, într-adevăr, cu «folos zăbava», fiindcă avem astfel un jurnal al «Elegiilor de la Carani», dar nu un jurnal cu care ne-a obișnuit o atare categorie de scriitură, devenită chiar modă, ci unul de factură exegetică, așa cum observa Livius Petru Bercea (coperta a IV-a). Elegiile de la Carani (Ed. Mirton, Timișoara, 2017) situează poezia lui Eugen Dorcescu într-o accepție conceptual mai caldă a elegiacului și, după Nirvana (Ed. Mirton, 2014) – lamentație profundă și sinceră la pierderea soției sale –, poetul se reîntoarce ca Orfeu, ca Dante, ca Petrarca, ori ca Goethe sau ca Abelard într-o înnoită luciditate a ființării. Elegiile de la Carani nu reconsideră sublimul, ci îl reiterează în regn, îl restituie vieții.
Mirela-Ioana Borchin, după Intoducerea în care face, printre altele, o corectă și necesară precizare emblematică, de taxonomie tematică a operei lui Eugen Dorcescu (poet religios, mistic, mistico-religios, metafizic…), se declară și se arată atrasă de scriitorii cu un discurs universal (p.9).
În holismul demersului său analitic, cu acorduri subtile, autoarea plasează când în subsidiar, când mai aproape de strălucitor emoționalul coparticipării: Nu mi-am imaginat că o simplă permutare poate duce la o asemenea schimbare. Am înghețat. M-am simțit vinovată. Mă pregăteam să-i scriu, când am primit al doilea e-mail…(p.25), ori îmi amintesc cum a venit Eugen Dorcescu la mine, la facultate, și, fără să ne fi cunoscut în prealabil, mi-a făcut, decis, propunerea de a intra împreună în literatură (p.150) sau Pulsul se accelerează. De n-ar citi «Elegia a opta»! Unde mă ascund dacă o face?(p.162).
Obiectiv vorbind, Caraniul (satul nașterii Mirelei-Ioana Borchin, n.n.) înseamnă întoarcerea lui Eugen Dorcescu la poezie (p.152) și, peste această complicitate, care nu e deloc nouă în literatura universală, comentariile încep tocmai de la muzicalitatea titlului, sesizată în stratul fonetic al asonanțelor și aliterațiilor: Două silabe vocalice (e și i), alte șase compuse din vocală și consoană, iar cea finală, centrată pe a, formată din două sonante…(p.27), respectiv Carani/Arcani, vizibilă anagramă; cel din urmă fiind un sat de pe plaiul natal dorcescian (E.D. s-a născut în satul Stroiești-Gorj). Fără a fi deloc colaterale, aceste aspecte reținute de autoare sunt simultane sau premerg unei analize aplicate, de mare rafinament și relevanță.
Peisajul elegiac caranian se situează la limita, fragilă, dintre real și ireal, peisaj asimilat atât Edenului copilăriei, cât și, mai ales, Paradisului iubirii (p.28). Odată intrând în analiză, Mirela-Ioana Borchin, fără a greva asupra accesibilității lecturii, deschide universul intim al elegiilor cu observații conduse după toate exigențele teoriei literare: Greutatea semantică a metaforei-simbol «Împăratul» ar intra în disonanță cu precizarea, de interes aparent minor…(p.31) până la remarci legate de accentul oxiton și efectele lui eufonice, de apertura vocalică în asonanțe, despre valoarea hortativă a verbului (ex. a trage, p.59), despre adverb și funcția lui deictică (ex. acolo, p.37), despre tonalitatea anapestică (p.29), rima rară, heterocategorială (ex. complice/Euridice, p.36).
De fapt, asupra rimelor se insistă pe larg, mai întâi pe cele care fac parte dintr-o strategie de reliefare a omniprezenței Creatorului (p.43), exprimate prin cognomene, frazeme și expresii idiomatice consacrate: Cel Ascuns, Cel Preaînalt, Cel Etern, Cel Veșnic Viu, Cel Sfânt, ca mai apoi (p.96) să reia rima și să o observe cu aplicație mai largă, implicând toată poezia dorcesciană. Determină astfel, din punct de vedere structural, trei grupe de rime prin care Poetul obține efecte comunicaționale din repetarea periodică a unor tranșe sonore (p.96), respectiv rime cu două componente (pronume-verb, pronume-adjectiv; substantiv-pronume; adjectiv-verb etc.), rime cu trei componente ( substantiv- verb la gerunziu- verb la gerunziu; adverb-peonume- substantiv etc.), rime cu patru sau mai multe elemente (verb-substantiv-verb-adjectiv; verb-adjectiv-substantiv-adjectiv etc.).
Sunt observate, de asemenea, în morfologia lor, repetițiile: reluarea primului termen într-o variantă modificată, repetarea unor secvențe sintactice ample (p.119) și se ajunge la remarci precum cele care se referă la repetarea infinitivală și ideea de continuitate (p.122) sau la aspecte formale, de tipul ingambamentului la nivelul propoziției sau al frazei (p.124) și a punctului interior, cu o distribuție bine controlată, de unde ideea de continuitate a ideii (p.127).
Apoi paralelismul sintactic, ca repetare formală a unor scheme sintactice, în fond și el o varietate de repetiție (p.129), ca și apoziția (p.131), structură sintactică dominantă în construcția metaforei (p.133). Și nu în ultimul rând elipsa, la care poetul recurge deoarece este fascinat de absență, de vid, de incertitudine, de mister, de tăcere, de revelație (p.144).
Mirela-Ioana Borchin este atentă la toate amănuntele în egală măsură cu lucrurile esențiale. Așa de pildă observă că lexemul «Dumnezeu» nu apare în «Elegiile de la Carani». În schimb, unul dintre numele Sale, adică «El Shaddai», dat de partiarhi pentru venerarea Atotputernicului, are patru ocurențe (p.48).
Deși, în demersul ei holist-hermeneutic, intră în structurile funcționale ale scriiturii și ajunge până la gramatica generativă a lui Noam Chomsky cu limbajele ei naturale (p.121), în morfologia textului poetic sprijinindu-se pe terminologia consacrată, Mirela-Ioana Borchin nu alunecă în excesiv și face, simultan cu conexiunile alternative între registrele semnificării, frecvente observații în conotativ: doi piloni («Ars poetica Nirvana» și «Ioanitul», n.n.) pentru o construcție poetică cu multiple etaje și fațete, reprezentând, în esență, dragostea nirvanică și agapaică (p.176). Sau se fac adnotări de intenționalitate: I-am spus lui Eugen Dorcescu că am de gând să abordez hermeneutic și simbolurile din «Elegiile de la Carani»(p.54).
În același registru (sau în altul), sunt aduse și note de natură emoțională, de genul: m-am cuibărit la pieptul lui. Am adormit imediat, ca un prunc ce se știe iubit și ocrotit (p.56). Sau cele din plan confidențial: –Nu. Nu există diferențe esențiale între voi două. Sunteți avatarele aceleiași Doamne (ibidem).
Mirela-Ioana Borchin deschide, așadar, din tot atâtea unghiuri orizontul sinelui poetic prin care se detașează nu numai Elegiile de la Carani, ci toată opera poetică a lui Eugen Dorcescu, de la simple formulări apodictice (Eul liric s-a identificat de mult cu Orfeu, p.32), la constatări de natură biografică («Elegiile de la Carani» sunt un poem al însoțirii triumfătoare. Un poem romantic, cu un eu liric identic celui biografic, fascinat de natură, de dragoste, de felul în care se armonizează ele… p.74).
Nu lipsesc nici avizatele observații de psihologie a personalității, cu focusări pe detașarea poetului de pasajul decrepit și restaurarea vitalității: Toate acestea se întâmplă într-un sine transgresiv, pentru care viața și moartea sunt faze alternative ale unei iubiri continue[…]. Se află în zona de limită dintre imanență și transcendență. Dintre conștient și subconștient. Unde face anamneza ființei profunde (p63). Trimiterile la textul poetic sunt, firește, cât se poate de relevante: …lumea începe, se reîncepe,/ în abisul din suflet,/ în chiar marea amară/ unde Moartea șezu./ Și iată,/ dinspre spânz și zambile,/ pe-o cărare solară,/ auriu-azurie,/ pe cărarea de la Moarte la/ Viață,/ vii tu (p.159). Recuperarea vitalității, relevă autoarea, se face inclusiv prin abilități lingvistice. Poetul refuză negativismul – acele «niciodată», «niciunde», «nicicum» și «nicăieri» din «Nirvana» (p.175). Decelările sunt, simultan, veridice și uimitoare: Niciodată în poezia dorcesciană nu a fost mai compactă, mai luminoasă și mai duios ludică prezența feminină (p.74), ca în Elegiile de la Carani
Desprinderea concluziilor se face atent și, uneori, cu confirmările Poetului, fiindcă ele premerg judecăților de valoare: numele lui Eugen Dorcescu se va lega pentru totdeauna de «arhi-amintire», precum cel al lui Blaga de «corola de minuni» sau al lui Nichita Stănescu de «necuvinte» (p.70); Și «Elegiile de la Carani» ar putea fi citite ca un poem-epistolă, ca o scrisoare de dragoste… deschisă (p.79); Toate elegiile de la Carani sunt produsul unui lirism subiectiv, dar nu dulceag, ci dramatic, grav...(p.160).
Cât despre judecățile de valoare, întemeiate inclusiv pe descoperirea caldă, emoțională, se poate reține că ele se fac tot în spirit exegetic, dacă avem în vedere interviurile autoarei cu poetul sau volumul hermeneutic Nirvana. Cea mai frumoasă poezie și, indiferent de formulă, rostesc un adevăr care accede la confirmarea vremii: Cartea aceasta este o șansă imensă și pentru exegeții lui Eugen Dorcescu (p.153).
Lasă un răspuns