Haos, derivă, naufragiu…

După o ușoară dar efemeră perioadă de stabilitate, asimilată intrării ei în Uniunea Europeana, România  este din nou cufundata într-o nebuloasă a incertitudinilor. Pare o țară care și-a pierdut busola și plutește în derivă spre naufragiu, cu atât mai mult cu cât actualitatea îi cere prezență diplomatică, identitate, inițiativă, fermitate. Cred în continuare că „revoluția furată” nu a fost  o nălucă a dezamăgirilor, ci o realitate decompensată care și-a defulat frustrarea în izomorfisme contradictorii, de la mesajul sporadic al opțiunilor de dreapta la căutarea defensivă a nostalgiilor în coșul cu gunoi al istoriei orbecăind nu după formule, ci după contraargumente.

O teamă latentă de resurecție care nu poate depăși suspiciunea, o aversiune viscerală a unora față de alții fac să se succeadă cu regularitate, la vârf, aceleași alternative; nădejdile unora și dezamăgirile celorlalți, cantitatea sau calitatea, suprafața sau adâncimea. În fond, un exercițiu democratic  împins la extremă, după firea exuberantă, dar oscilantă a românilor predispuși să treacă prea ușor de la iluzie la disperare, motiv pentru care inspiră neîncredere mai de fiecare dată. Partenerii europeni și nord-atlantici nu pot mai mult decât să ne atragă atenția de a fi mai serioși, fiindcă ei respectă în principiu voința democratică a poporului, nu lehamitea cu care și-o exercită. Dacă dreapta este tot mai evident incapabilă să se omogenizeze nu atât din vanități deșarte cât din lipsă de fermitate și de lideri capabili să o polarizeze, social-democrații amenință să nu mai fie o alternativă nici pentru acea majoritate a electoratului ușor decrepită și tot mai anacronică.

Politicianismul vetust, până să anunțe falimentul clasei politice, dă roade încă în campaniile electorale și se obțin cu ușurință acele voturi ieftin asumabile cu promisiuni sforăitoare: majorări de salarii – iată, greu de onorat – și locuri de muncă – iată, amenințate și în social-democrație să se redimensioneze ca să se poată supraviețui salarial. Ce propune Olguța Vasilescu împingând scadența spre un orizont tot mai îndepărtat e tot mai greu de crezut. Protestează, așadar, polițiștii, personalul sanitar, funcționarii publici, controlorii de trafic; unii că nu vor să li se ia, iar alții pentru că e necesar să li se dea. Și peste o realitate economică tot mai greu de ascuns sub preș, politicianismul nu mai găsește formule să se salveze: Traian Băsescu nu mai este o țintă, Klaus Iohannis e constrâns să selimiteze doar la ideea națională ca un ultim mohican, deși Președinția este râvnită de mulți carieriști. Arhiva SIPA nu slavează cu nimic realitățile penitenciarelor, comisia parlamentară privind alegerile din 2009 nu culege decât ridicolul tardivității, cazul Ghiță nu mai are nimic spectaculos de oferit, Laura Codruța Kovesi rămâne sub camuflajul unui con artificial de umbră, Liviu Nicolae Dragnea nu mai interesează cu dosarele sale în instanță, ci se confruntă cu imaginea liderului autoritar care stăpânește tot mai greu un megapardid din care se tot rup nume mai mult sau mai puțin semnificative și refuză cosmetizări guvernamentale  de teama unor consecințe greu de cuantificat. Se formulează tot mai clar supoziția că o eventuală demitere a lui Grindeanu, din lipsă de performanță, ar grăbi în cele din urmă căderea liderului PSD, fiindcă Grindeanu se bucură de tot mai multă simpatie în rândul organizațiilor județene mai ales din Transilvania.

Remanierea unor ministri din cabinetul său nu este agreată de Grindeanu, iar dacă aceasta i s-ar impune, ar trebui să înceapă cu Lia Olguța Vasilescu, nu cu Tudorel Toader, cel mai compentent pentru acest portofoliu, nu atât pentru a desecretiza arhiva SIPA, pe seama căreia se bate mediatic atâta monedă, cât pentru a rezolva o problemă cu adevărat serioasă din ministerul său: schimbarea statutului procurorului, în sensul că acesta ar putea să nu mai fie magistrat, act pentru care se așteaptă propunerile CSM. SIPA a fost un subiect de presă ca și alegerile prezidențiale din 2009 pentru care se depune atâta râvnă parlamentară câtă ar fi suficientă pentru o cauză mai bună. Legea salarizării unice se arată a fi o gogoriță care nu poate să satisfacă cu criteriile sale toate revendicările și nici nu poate să reducă decalajele nejustificate, promovate clientelar tot sub guvernările PSD, dacă ne aducem bine aminte.

Un alt subiect mediatic menit să distragă atenția de la marile probleme ale actualității românești, de care televiziunile au cam uitat de mult, îl constituie așa-zisa scurgere de informații prin comunicatori din culisele PSD; cum se punea la cale o contramanifestație de o crasă demagogie caragialescă: Să apărăm România! Și cine să o apere? Firea? Vasilescu? Andronescu? Fiindcă presa ni le-a arătat pe ele mai preocupate de „țărișoara lor” decât pe generalul Oprea sau pe atâția generali de război împinși deja pe linia moartă. Să apărăm România cu un miting de cine? Povestea asta lasă un gust amar oricărui român adevărat pentru că apărarea României e mult mai mult decât atât, iar România, înainte de a se apăra de amenințări belicoase, iată, trebuie să se apere mai degrabă de ceea ce i se dă să riște singură în pace: corupție scăpată de sub control, lipsa locurilor de muncă, inechitate socială,  de unde exodul inteligenței, populație îmbătrânită, dramă demografică; în consecință, haos, derivă, naufragiu.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*