Mirela-Ioana Borchin, care s-a ocupat îndeaproape și cu prețuirea cuvenită de opera poetului Eugen Dorcescu (Nirvana. Cea mai frumoasă poezie‒2015; Etern, într-o eternă noapte-zi‒2016), a tipărit recent, cu sprijinul mai multor colaboratori, volumul omagial Despre Eugen Dorcescu, la împlinirea vârstei de 75 de ani (Ed. Mirton, Timișoara, 2017). Volumul în sine nu este o caligrafie jubiliară, colegială, cum am mai întâlnit pe ici pe colo, ci este o retrospectivă demnă, aplicată asupra vieții și operei poetului, scrisă de oameni de cultură, poeți și prozatori din țară și din afară ‒ o schiță exhaustivă de monografie, cum i se cuvine unui poet de ținuta lui Eugen Dorcescu.
Cu un titlu inspirat de celebrul Sur Racine, semnat de Roland Barthes, cartea Mirelei-Ioana Borchin se asigură de o adresabilitate deschisă încă de la început prin utile repere biografice urmate de repere bibliografice ‒ o utilă și riguroasă trecere în revistă a operei lui Eugen Dorcescu; cărți tipărite în limba română, cărți traduse în spaniolă, prezența în volume colective și în antologii, ediții critice, traduceri din franceză și din spaniolă, cărți editate online, ediții și referințe critice, premii, distincții. Sumarul este atent structurat și începe cu un capitol consistent, dedicat imaginii omului și poetului Eugen Dorcescu așa cum este el receptat de foști colegi, de prieteni, toți cunoscători atenți ai operei acestuia, și se continuă cu aplicate eseuri (Poezia ca inspirație divină ‒ II; Simbolurile materiei, Despre o arhi-amintire ‒III), cu un capitol privind recunoașterea poetului în spațiul cultural hispanic (IV), ca să se încheie, după toate exigențele, cu concluzii, bibliografie și o tabula gratulatoria. Împărtășesc, aidoma tuturor celor care se regăsesc în cuprinsul cărții, o opțiune valoric motivată pentru poezia lui Eugen Dorcescu, exprimată sporadic cu varii prilejuri și consemnată în bibliografie, încă un motiv pentru care am primit cu interes cartea Mirelei-Ioana Borchin, a cărei structură comunică, pe lângă rigurozitate filologică, o firească atracție către opera remarcabilului poet timișorean.
Opiniile mele, exprimate, așa cum spuneam, cu varii ocazii, s-au confirmat prin asemănarea până la identitate cu cele ale numeroșilor recenzori ai poetului și cu cele ale autoarei volumului omagial. Dacă analizele, impresiile, aprecierile critice se referă atemporal strict la receptarea poeziei lui Eugen Dorcescu, mărturiile foștilor colegi, ale prietenilor de-o viață se însoțesc cu adierea caldă a efemerității, a nostalgiei irepetabilului: Am fost colegi la Filologia timișoreană într-o perioadă în care abia se înființase, de câțiva ani, iar profesorii erau și ei tineri ‒ mărturisește Ion Marin Almăjan (p.19) ‒ După numirea mea, în 1979, la conducerea Editurii Facla, și după pensionarea șefului de redacție, poetul Alexandru Jebeleanu, gândul mi s-a îndreptat spre Eugen Dorcescu, pe care îl vedeam capabil să se ocupe de această funcție…(ibidem). Personalitatea poetului, calitățile sale, dar și verticalitatea sa vor fi dat roade și la Facla: …atitudinea intransigentă a lui Eugen Dorcescu este un exemplu de rectitudine morală și de responsabilitate. Așa l-am cunoscut pe Eugen Dorcescu ‒ scrie Livius Petru Bercea (p.27)‒, mai ales atunci când a demisionat din funcția de director al Editurii Facla, pentru a nu face compromisuri politice.
Blând totdeauna, concesiv ori de câte ori trebuia, inspira un respect aparte colegilor pe care, la rândul lui, îi prețuia: …Eugen văzuse că nu m-am prezentat și a rămas în locul meu să păzească telefonul. A doua zi, către mine: «Ionele, ai lipsit ieri, am stat eu în locul tău». Mai bine mi-ai fi tăiat din salariu, Eugene! (I. Funeriu, p.49). Și-a ajutat colegii și prietenii cu discreție și se păstrează în memoria lor cu aura recunoștinței: Bunul meu confrate și prieten, Eugen Dorcescu, m-a ajutat de multe ori să merg înainte. Am simțit în el forța tulburătoare a adâncurilor, a crezului suprem în puterea omului care e hărăzit să aducă lumină… (Maria Pongrácz Popescu, p.89). Pentru toți a fost și este încă un bun confident: Ne vedem rar. Ne citim des. Ne știam și îl prețuiam de mult, dar, în cele din urmă, ne-a apropiat definitiv trecerea prin aceeași tragică experiență. De atunci, ne scriem când și când. Ca să ne mărturisim tristeți și bucurii, care se cer împărtășite cuiva de-o seamă. Altfel, s-ar risipi ca pulberea pustiei și n-ar fi bine ‒ își începe scrisoarea Radu Ciobanu (p.33), din pragul celui de al nouălea deceniu de viață.
Cei mai tineri, care l-au cunoscut în diferite ocazii pe Poet, i se îndatorează cu îndestulare și se exprimă ca atare: Cred că evoluția mea ulterioară a purtat, mai poartă, semnele acelei discuții cu editorul Eugen Dorcescu (Corina Victoria Sein, p.102); unul dintre acei puțini oameni, care m-au îndrumat în arta scrisului… Îi mulțumesc (Ticu Leontescu, p.65); Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat și mi-a rânduit să-l cunosc pe Maestrul Eugen Dorcescu, să beneficiez și să mă bucur de atenția și prietenia Dânsului (Blagoie Ciobotin, p.36). Iar imaginea sa se prelungește până la începuturile poetice ale multora: Impresia pe care mi-a lăsat-o poetul Eugen Dorcescu este aceea a unui înțelept, privind de la înălțimea unei vieți trăite onest și exemplar (Eugen Georgescu, p.52); …o aniversare cu Poetul Eugen Dorcescu poate fi considerată un privilegiu pentru orice contemporan care i-a fost apropiat (Mircea Lăzărescu, p.63). De reținut, cu interesul cuvenit, mărturiile evocatoare ale confraților din lirica spaniolă de azi: I-am cunoscut pe Eugen Dorcescu și pe soția sa Olimpia – Octavia în Librăria «Joc secund» din Timișoara, unde Institutul Cervantes ne invitase pe J.H. Tundidor, Coriolano Gonzáles și pe mine (Rosa Lentini, n.n.), la o întâlnire informală cu poeți români (p.68); Am cunoscut poezia lui Eugen Dorcescu prin mijlocirea unui prieten comun, poetul Coriolano González Montañez, din Insulele Canare, care mi-a dat să citesc «Las elegίas de Bad Hofgastein». Lectura lor m-a făcut să pătrund în poezia unui scriitor cu o dimensiune spirituală greu de întâlnit în poezia europeană de astăzi (M. Cinta Montagut, p.73); Când Eugen Dorcescu și soția sa, Olimpia Berca, au ajuns în Tenerife, în primăvara lui 2008, Insula, pur și simplu, îi aștepta (Coriolano González Montañez, p 77)… A fost și o a treia călătorie, care nu a mai avut loc, cea în care urma să i se prezinte cartea, dar sănătatea Olimpiei Berca l-a împiedicat să vină (p.79). Și nu mai puțin memorabile sunt evocările confraților timișoreni: Vorbea foarte clar, organizat, apăsat, cu o dicție cristalină atent supravegheată de mișcări expresive ale mâinilor și de un joc nuanțat al privirii ‒ și-l amintește Marcel Tolcea din ședințele de odinioară ale cenaclului revistei Orizont (p.112), cenaclu de unde Cornel Ungureanu avea să observe că poezia lui Eugen Dorcescu era clasică, echilibrată, refăcea linia fixată odinioară de Pillat sau de Alexandru Philippide (p.118).
Or, tocmai asupra poeziei lui Eugen Dorcescu se opresc cei mai mulți autori antologați de Mirela-Ioana Borchin în volumul său omagial. Unii o spun sentențios salutar, cu judecăți sumative, sintetice, cu satisfacția constatării, a revelării: Când scriu despre Eugen Dorcescu gândesc la cele profunde, la călătoria inițiatului, o călătorie necesară și pregătitoare (Constantin Stancu, p.109); A-l cunoaște pe Poet în lumea Cetății e un privilegiu. A-l asculta vorbind despre poezie, a sa ori a confraților, e o rară delectare (Lucian Ionică, p.54); Numele lui Eugen Dorcescu desemnează o personalitate inconfundabilă în cultura noastră contemporană (Ioan Iovan, p.59); La cele trei sferturi de veac ale sale, Eugen Dorcescu a ajuns să fie poetul cu vocație universală (Ion Jurca Rovina, p.60). Alții o spun indicativ: Să ne folosim de această lecție poetico-muzicală a lui Eugen Dorcescu, desprinzând din «Ecclesiastul» său ceea ce are și ceea ce nu are rost sau ce e și ce nu e «deșertăciune» (Viorel Marineasa, p.71).
Alții, conclusiv: A citi poezia lui Eugen Dorcescu înseamnă a face un exercițiu necesar de reflecție și introspecție (M. Cinta Montagut, p.74); Poetul este un Ioan Evanghelistul, Mărturisitor al Luminii și, în același timp, un Apostol Pavel din Epistole (Maria Nițu, p.86), fiindcă își definește scrisul său a fi, în fond, o epistolă către Celălalt; Orice text al lui Eugen Dorcescu, fie că este poezie, scrisoare sau tălmăcire în versuri din opera sacră, spune ceva esențial, dezvăluie o atitudine, marchează o intenție, desfășoară un demers cultural fundamental (Alxandru Ruja, p.100); Numeroși profesioniști ai exegezei literare, care i-au analizat și evaluat opera până acum, au relevat profunzimea și originalitatea mesajului său poetic, receptat ca atare și de cititorii împătimiți de poezie (Vasile D. Țâră, p.116).Alții, cu tranzitivitate reflexivă: La răscrucea ce desparte viața de moarte, iubirea de uitare, poetul caută pragul dintre prea plin și neant, cu sentimentul că el poate fi trecut în ambele sensuri (Smaranda Vultur, p.120). Autorii antologați în volum de Ioana-Mirela Borchin, în ordine alfabetică (ceea ce elimină orice suspiciune a vreunei ierarhii), fac cu predilecție trimiteri la opera Poetului căutând să sintetizeze esența în puține, dar cuprinzătoare cuvinte. Unii îl citesc pe Poet ca intenționalitate derivată: Unul dintre importanții poeți români contemporani, bântuiți de ideea că, numai prin credință și prin cuvântul sacru, omul se poate înălța pe sine însuși” (I.M. Almăjan, p.21); CUVÂNTUL-FIINȚĂ în opera lui Eugen Dorcescu ar putea genera și susține un întreg studiu filologic (Veronica Balaj, p.25). Sau ca intenționalitate intrinsecă: Poet al reflecției dolorifice, sublimându-și suferința în lamura unor esențializări eonice, Eugen Dorcescu reface pe cont propriu un destin de mare creator (Zenovie Cârlugea, p.31).
Alții vizează resursa: Andrés Sánchez Robayna a explicat semnele profunde ale misticii și tensiunea metafizică din opera sa, «al cărei centru sau axă este ființa în fața eternității». De aceea conectează preocuparea lui Dorcescu cu aceea a lui Mallarmé, Luzi și Bonnefoy (Jaime Siles, p.106); A renunța la ceea ce este superfluu este primul strigăt al poeziei și Eugen Dorcescu, unul dintre cei mai europeni poeți români în viață, reușește în poemele sale să stabilească dialectica dintre esență și existență[…], reușește adică să ajungă la sursa conștiinței tragice (Rosa Lentini, p.70); …un subtil joc al iscodirilor, generând semne, sensuri, deschideri și replieri, elanuri și precauții, transparențe și ecranări (Dorin Murariu, p.82). Critica determinațiilor atinge însă și intensionalul: La Eugen Dorcescu, poezia religioasă e «trăire mediată» a misterului, deosebitoare ‒ ca arie și intensitate ‒ de poezia mistică (Adrian Dinu Rachieru, p.92). Alții fac remarci în aria cauzalității: Textul. Adăpostindu-i în substanța lirică pe cei trei mari absenți ai intimității sale: tatăl, mama și femeia iubită (Doina Bogdan-Dascălu, p.30). Însă, frecvent și firesc, textele antologate caută și găsesc emblemele identitare ale poeziei lui Eugen Dorcescu: Textele sale sunt ușor reperabile, având, printre altele, distincția, eleganța, rigoarea și autoritatea solemnă a edificiilor neoclasicismului într-un peisaj urban” (A.G. Ardeleanu, p.22); Poezia sa este, de fapt, starea sinelui în sine (Ivo Muncian, p.80); La Eugen Dorcescu esențială este lupta dintre carne și duh, dintre materie și spirit (Maria Nițu, p.85); Poetul Eugen Dorcescu ne amintește de nostalgia Paradisului, în înțelesul lui Mircea Eliade (Elisabeta Iosif, p.57); Cu lecturi întinse, cu program ferm, conjugând inspirația cu solida instrucție/ educație literară, Eugen Dorcescu cinstește «cerebralitatea scrisului» (A.D. Rachieru, p.93).
Cum era însă de așteptat, Mirela-Ioana Borchin, cu remarcabilele sale lucrări anterioare despre opera Poetului, vine și de această dată cu o contribuție semnificativă în economia cărții cu care acoperă capitolul al III-lea, Poezia, și capitolul al IV-lea, Recunoașterea. Vorbind despre o arhi-amintire (capitolul al III-lea), aceasta pare a fi expresia lingvistică individualizatoare pentru Eugen Dorcescu, prin care, notează autoarea, ar putea rămâne în metonimie precum necuvintele lui Nichita, plumbul lui Bacovia, corola de lumini a lui Blaga, Luceafărul lui Eminescu etc. Eseul explorează poezia dorcesciană sub aspect lingvistic (până la nivel morfematic), ca semiotică, sub aspect larg poetic, afectiv, religios, dar precumpănitor sub aspect filosofic, într-un relevant interviu cu autorul, consistent structurat pe câmpuri/niveluri ale semnificării: un câmp al lichidelor, un altul al focului, apoi al avatarurilor, al culorilor și al simbolurilor. Simbolurile sunt mai apoi abordate într-un eseu aplicat (Simbolurile materiei…spiritualizate în poezia lui Eugen Dorcscu, p.144), cu accente pe simbolistica avatarului, pe simbolistica elementelor primordiale (apa și izomorfismele simbolice, focul, pământul, aerul și izomorfismele lor simbolice, distribuția simbolurilor primordiale, poetica vacuității, a religiozității, a avatarurilor), apoi cu simbolistica luminii. Sacralizarea formelor simbolice, coroborată constant cu rafinamentul expresiei, pe parcursul unei jumătăți de veac de creație literară ‒ trăită cu sentimentul responsabilității față de darul său de har ‒, îl încadrează pe Eugen Dorcescu în tradiția cărților poetice și sapiențiale ale Bibliei, recunoscute de Poet drept major ghid existențial, reflexiv și estetic, conchide Mirela-Ioana Borchin (p.199). Capitolul final este consacrat receptării lui Eugen Dorcescu în spațiul cultural hispanic: traduceri în și din spaniolă, grupaje publicate în reviste spaniole, corespondență cu scriitorii spanioli prieteni ‒ un orizont deschis pentru noi colaborări; aflăm că în acest an (2017) Editura Arscensis, din Zaragoza, intenționează să publice o antologie din poezia lui Eugen Dorcescu, eveniment căruia poetul timișorean întenționează să-i răspundă cu o antologie în limba română din poezia spaniolă a prietenilor săi din spațiul hispanic de care îl leagă o îndelungă și frumoasă amiciție. Închei și aici tot așa cum încheiam și prefața volumului Etern, într-o eternă noapte-zi: Cred că întoarcerea cititorului la opera cunoscutului poet timișorean și european înseamnă nu numai o confirmare, ci și o înnoită bucurie estetică, de care spiritul are necontenită nevoie. Doar că mai adaug o precizare: Pentru orice nedumerire, ca și pentru orice aprofundare, se poate face recurs la eseurile Mirelei-Ioana Borchin.
Lasă un răspuns