Geneza Răului și Îngerul căzut

În prezent, ideea de Bine sau de Rău s-a bucurat de o atenție deosebită din partea filosofilor și a teologilor, deoarece aceste concepte aparțin unui domeniu în care inexplicabilul datorat absenței palpabilului reprezintă un domeniu în care cele două științe își regăsesc anumite afinități. Prin susținerea convingerii că Dumnezeu este prezent în lumea realităților, ar trebui să ne imaginăm că există posibilitatea ca Răul să ocupe același loc și să dețină aceeași funcție. Dintotdeauna omul a tins să își unifice ideile, transformându-le într-un monism aparte, renunțând la aspectul că mai multe forțe controlează totul, și reducându-le pluralitatea la o singură unitate. Astfel, în timp ce credința în valorile Binelui se concentrează în ideea divinității, cea în valorile Răului duc spre apariția unei divinități demonice concepută astfel încât să întrupeze tot ceea ce este distructiv și imoral, nedorit și de temut – RĂUL.

Răul este înfățișat – în majoritatea cazurilor – prin concretizarea unei ființe care ne trimite cu gândul la entitatea supranumită Diavol, (Satan în limba ebraică), adică Adversarul, Dușmanul, Acuzatorul, Defăimătorul etc. Abia în perioada în care se traduce Vechiul Testament de către evrei (perioada intertestamentară), numele de Satan derivă în Diabolos și Diabolus, evoluție care ne confirmă că denumirea actuală de Diavol provine în urma fenomenului de contopire a morfemelor de origine ebraică și greacă. Confuzii care determină pe Sfântul Augustin să ne prezinte distincția dintre Diavol (reprezentantul Răului în ipostaza sa de înger căzut) și Lucifer (conducătorul cetelor îngerești), cel dintâi fiind redarea celui de-al doilea aflat într-o ipostază anterioară îngerului alungat din Ceruri.

Declasarea lui Lucifer din categoria îngerilor adorați, este considerată a fi efectul refuzului Tatălui de a oferi misiunea de concretizare a celui mai iubit dintre îngeri într-un viitor Hristos, lui Lucifer, în balanță cu alegerea unei ființe umane pentru a săvârși acest act divin. Diavolul nu a înțeles (sau furia de năstăvilit l-a orbit) de ce Fiul lui Dumnezeu trebuie să se nască dintr-o ființă umană ticăloasă – o femeie, în comparație cu el, Lucifer care era considerat cea mai înaltă în rang și mai desăvârșită creație, sprijinul întru eternitate al Tatălui. Lucifer a clasat acest gest drept unul de neiertat, deoarece el sperase în tot acest timp că va deveni Fiul lui Dumnezeu, fiindcă viețuise înconjurat de aprecierile și gesturile de recunoștință ale acestuia. Această ipostază ne simplifică traseul care ne demonstra că Lucifer nu a râvnit să fie Dumnezeu, ci și-a dorit să devină fiul acestuia, al cărui scop nobil se cunoștea încă dinainte de a se naște: mântuirea Lumii. Iar pentru el, Lucifer acest gest ar fi însemnat o intensificare neasemuită a luminii îngerești, devenind astfel cea mai iubită entitate de către Tatăl Universului. Ascensiunea la acest nivel al cercetării implică, însă, în mod automat căutarea unei noi ipoteze a răzvrătirii Diavolului, și anume aceea că el ar fi intenționat doar să își continue munca de drept, să contribuie la mântuirea lumii, act în care se afla o prea mare parte a nădejdei sale, iar întorsura pe care situația a luat-o să îl surprindă neînarmat și incapabil să reacționeze imediat și în mod adecvat. Atunci, această explicație ar implica posibilitatea ca Diavolul să se fi temut de a nu deveni inutil? Dacă ar fi așa, înseamnă că până și el ar fi deținut simțăminte de iubire față de omenire și prin urmare caracterul său descris ca fiind atât de atroce ar primi unele trăsături umane, iar alungarea sa din Rai s-ar datora dragostei sale pentru Dumnezeu și pentru noi, oamenii.

Există trei modele teologice principale ale Răului, iar neputința lor de a distinge în mod adecvat între Răul uman și Răul venit din partea Diavolului (stăpânirea de către acesta) pare a fi un aspect problematic pentru aceste orientări. Cele  trei  modele  teologice  principale ale  Răului sunt: nondualismul hindus și budist, în care Răul este văzut pur și simplu drept cealaltă față a monedei (dacă există viață, trebuie să fie și moarte, dacă se găsește creștere, trebuie să întâlnim și descreștere, dacă apare creația, trebuie să facem cunoștință și cu distrugerea). Prin urmare, distincția dintre Rău și Bine este privită de nondualism ca o iluzie, o himeră despre care ne place să credem că există pentru a ne atesta nouă niște convingeri. Această atitudine și-a făcut cale în așa-numitele secte creștine, dar ea este considerată de către creștini și teologi o erezie. Un al doilea model susține că Răul este distinct de Bine, dar este, de asemenea, creația lui Dumnezeu. Pentru a ne înzestra cu liber-arbitru (fapt esențial pentru crearea noastră după chipul Lui), Dumnezeu ne-a permis opțiunea alegerii greșite și astfel a „permis” Răul. Acest model numit dualism integrat este cel propus de Martin Buber și Cabala, care se refereau la Rău ca la o „drojdie într-un aluat”, fermentul pus în suflet de Dumnezeu, fără de care aluatul nu mai crește. Ultimul model important este modelul dat de către creștinismul tradițional, numit și dualism diabolic. Aici, Răul este privit nu ca o creație a lui Dumnezeu, ci ca un cancer îngrozitor, dincolo de controlul Său. Deși această orientare are propriile-i neajunsuri, este singurul dintre cele trei care se ocupă în mod adecvat de chestiunea crimei și a ucigașului, aspecte evitate uneori de către nondualism și dualism.

Decizia fiind pur spiriuală, nimic nu este mai dificil de controlat rațional decât tendința de a face ceva pentru că nu trebuie făcut. Omul se deosebește de animal prin libertate: natura poruncește tuturor animalelor și acestea se supun. Omul trăiește după aceleași reguli ale naturii, dar se știe și se consideră liber de a accepta sau de a se opune – din conștința acestei libertăți se arată spiritualitatea sa. Libertatea este o binecuvântare, și un blestem în același timp, deorece spiritul corupe toate simțurile, iar voința glăsuiește chiar și atunci când natura tace. A declara spiritualitatea negativului presupune un gest de susținere a  caracterului său diabolic – natura demonică fiind esența Răului ca revoltă. Acest lucru este întrevăzut în caracterul tragico-parodic al Răului aflat în confruntare cu Binele, atunci când se face referire la principiul simia Dei.

Așadar, aspectul cel mai atroce al Răului pare a fi spiritualitatea lui, care constă în faptul că Răul este cunoaștere și revoltă deliberată, conștientă, voită, manifestată direct sau indirect, geneza Răului fiind un proces aflat într-o continuă schimbare. În Univers nu există un teren neutru, fiecare centimetru pătrat, fiecare fracțiune de secundă aparține Divinității sau Răului. Se presupune că singura stare de libertate se găsește exact la jumătatea distanței între Dumnezeu și Diavol, neangajat nici față de Bine, nici față de Rău. Dar această libertate este intolerabilă, deci posibilitatea de a se sfărâma este imensă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*