Caracuda politică autohtonă se-ncurcă în preșul protocolar amestecând personajele, vectorii, țintele, exogenă așteptărilor răbdulii (încă) ale unui electorat năucit, în cea mai mare parte a sa, de magnitudinea mizericordiei personajelor de prim plan. Un șef de partid (două dosare penale) care-și așează miniștrii, ca pernele, sub fund (pentru vizibilitate maximă); un președinte (și el cu sechele judiciare neclarificate) care-și joacă rolul în falset și, în capătul copturii, un patron de televiziune, fugar penal, care, zice el, desecretizează subteranele malefice ale structurilor coercitive, cele dedicate eradicării corupției. Că or fi disfuncții la D.N.A., S.R.I., A.N.A.F.?
Posibil. La fel de posibil cum nici Laura K. nu e o Ioana D’Arc resuscitată pe plaiul mioritic.
Poate că într-un alt context, cu o altă așezare a propozițiilor, ordonanța „indulgențelor” – ca instrument guvernamental de partid n-ar fi scos oamenii în stradă, pe cei ale căror celule de alarmă ale bunului simț funcționează încă. Situarea în coadă de pește a încrederii în Parlament (cu circa 30 la sută dintre membri în sictir cu legea, posibili viitori viețași de subteran în așteptarea unei alte „ordinanțe eliberatoare) va doborî recordurile de creștere dacă: nu se va amâna emiterea unei Legi clare privind Recuperarea Prejudiciilor („țepe”) Financiare ale dovediților ca atare, scoaterea sine diae a „căuzașilor” din sfera exercițiului electoral dar și din necuvenita revenire în structurile administrației publice, etc. Sunt decizii amânate de 27 de ani de un parlament pasibil de vinovăția alimentării corupției prin propria sa coruptibilitate. Iar dacă actualele grupuri de putere, deghizate în partide cu asolament la ciolan nu-și vor reconsidera existența, nu se vor întoarce cu fața către așteptările electoratului promovând prioritar interesul național vor binemerita întreruperea stipendierii generoase a publicului plătitor pentru servicii și nu pentru circ.
În clar: nici retragerea strategică sau amânarea decontării de servicii prin ordonanțe, nici vocalizarea referendumului – ca soluție de arbitraj a momentului, nu vor modifica raportul dramatic, prăpastia tot mai adâncită dintre casta politică și interesul național. Președenția, Guvernul, Parlamentul au primit cartonașe galbene (ca să respect teoria jocurilor academistei berlineze Pippidi).
Următoarele cartonașe, cele roșii, vor semnaliza intrarea sigură, decisă, asumată la guvernare și cam peste tot a formațiunilor „condamnate” a fi „naționaliste”, în culpă de surplus de devoțiune față de istorie, oameni, interes național. Cui îi este frică de așa ceva și pe ce motiv?
Lasă un răspuns