Eminescului din noi – colecție aniversară de poezii dedicate genialului întâietor

Corifeii despre Eminescu (plăsmuiri lirice)

 

Eminescu este darul
Dăruit românilor,
Pasiunea și amarul
Ce le-au dat străbunii lor.
(Antonie Plămădeală)

 

Eminescu este sfântul
Vremii-n veacuri cuvenită,
De la el preia Cuvântul
Dumnezeu și i-l recită.
(Calinic Argeșanu)

 

Eminescu întruchipă
Jertfa operei în patimi,
Dar de cristică risipă
De cuvinte și de lacrimi.
(Constantin Galeriu)

 

Eminescu-i afirmarea
Fibrelor de neam eterne,
Doina lui e lăcrimarea
Ce în suflet ne-o așterne.
(Nicolae Iorga)

 

Eminescu-i un părinte
Apostolic, sfântă rază,
Clăditorul din cuvinte
Ce ne evanghelizează…
(Tudor Arghezi)

 

Eminescu e o sumă
Lirică, cea mai înaltă,
Cel ce-adună și îndrumă
Voievozii laolaltă.
(Petre Ţuţea)

 

Eminescu e creștinul
Autentic ce rezultă
Din poet; Omul, deplinul,
Mintea luminată, cultă!
(Nicolae Corneanu)

 

Eminescu e avutul
Ce-l avem, frumosul, bunul,
Înger ce și-a pus sărutul
Pe cuvântul ce mulți spunu-l…
(Tudor Vianu)

 

Eminescu-i pururi zeul
Tânăr, chipeș, blând, cuminte…
Și-și e sieși dumnezeul
Peste lumea-i din cuvinte.
(Alexandru Vlahuţă)

 

Eminescu, să-l apropii,
S-a-nălțat la cer și soare
Și la Dumnezeu, pe proprii
Aripi veșnic zburătoare.
(Nichifor Crainic)

 

Eminescu-n versuri cântă
Dragostea, femeia, luna…
Dar mai dragă și mai sfântă
Îi e Țara, totdeauna!
(Garabet Ibrăileanu)

 

Eminescu-i cel ce-nstrună
Dulce cânt din versuri line,
Cu cât slova-i e mai bună,
Cu-atât țării lui mai bine.
(Vasile Alecsandri)

 

Eminescu și-a lui Doină
Ne sunt Biblie de sânge,
Inima în piept ne-nmoină
Cu-al ei viers ce parcă plânge…
(Octavian Goga)

 

Eminescu e Icoană
De iubire fără seamăn
Și de inimă orfană
Fără sângele ei geamăn…
(Veronica Micle)

 

Eminescu și-a lui gamă
Lirică nu au pereche,
Ziditor e, ce înstramă
Limba lumii, cea mai veche.
(Edgar Papu)

 

Eminescu-i frumuseţea
Unui sfânt fără prihană
Ce-și coboară-n noi blândețea
De pe cruce și-n icoană.
(I.L. Caragiale)

 

Eminescu umbra-și duce
Și și-o bate-n cuie însuși
La răscrucea de pe cruce
Răstignindu-se în plânsu-și.
(Radu Gyr)

 

Eminescu este nume
Pentru țară – România,
Și-i durerea dusă-n lume,
Lacrima, dorul, mânia…
(Nichita Stănescu)

 

Eminescu este grinda,
Cifrul nației române,
Iar noi piatra, casa, tinda,
Colbul ce din noi rămâne…
(Adrian Păunescu)

 

 

Limba Sacră Eminească

 

Limba Sacră Eminească
Doar martirii aibă voie
Să o scrie, s-o vorbească,
După rang, după nevoie;

 

Să o cânte, s-o doinească,
Să o lăcrime cu geana,
Să o doară, s-o jelească,
Să-i tămăduiască rana,

 

Să o-nsceptre, s-o regească,
S-o dezgrâne, s-o-mplămade,
Să o coacă, s-o-mpâinească,
Să o-nsteie-ntre pleiade,

 

S-o-mpământe, s-o-ncerească,
Să o tulbure cu versul,
Să-i dea har, s-o eminească,
Să îi dea tot universul…!

 

Și, abia apoi, cerșească
Tagmele trădării frustre
Drept la grai, să-și românească
Inima, cât să le mustre…!

 

Crucea Neamului ferească
Neamul azi bătut în cuie,
Dintre morți să ne-nviască
Și la Ceruri să ne suie!

 

 

Noi suntem emineștii…

 

După mai bine de un veac și jumătate,
În fiecare an și zi și ceas El încă
Este ucis cu cărămida pe la spate
Și-s tot mai mulți cei care piatra o aruncă
În cel ce-i tot mai viu, mai neclintit, mai stâncă…

 

În fiecare anotimp și-n fiecare clipă
Mai vechi, mai noi, mai ticăloși, mai mulți, mai iude
Se-ntrec a-l pune-n lanțuri cei ce participă
La-ntemnițarea țării ce azi ca un Aiud e,
De unde plâns de maici sfioase se aude…

 

După mai bine de-un amar de ani de crime,
De odisei, de mari trădări, de conspirații
Lăsăm Poetul singur, fără românime,
Să ni-l ucidă proletarii și-mpărații,
Să ni-l răstigne iar și să ni-l dezemine…

 

În fiecare dintre noi cei vii și cei în groapă
Chiridiile și-a înfipt, palpii și cleștii
Al morții scarabeu și nimeni nu mai scapă,
Pe cruce putrezi-vom înșirați ca peștii…
Zdrobiți-i pe călăi, noi suntem emineștii…!

 

După mai bine de-un amar de ani de crime,
De odisei, de mari trădări, de conspirații
Lăsăm Poetul singur, fără românime,
Să ni-l ucidă proletarii și-mpărații,
Să ni-l răstigne iar și să ni-l dezemine…

 

 

Verbul eminesc

 

mă eminesc, te eminești, se eminește
timid și tandru neamul românesc
și se conjugă-n verbul ce unește
maluri de Prut de mal mâlos ceresc
pe care însuși, el, Poetul, se zeiește

 

ne eminim, vă eminiți, se eminesc
firav și delicat coborâtori
din vechiul nostru verb lupesc
din zeul zeilor zămislitori
de graiuri ce se trag din graiul românesc

 

te eminesc, mă eminești, ne eminim
cu dezmierdări de doine ce coboară
în fiecare lacrimă și vers sublim
din verbul dorului ce ne omoară
să nu murim, să nu murim, să nu murim

 

 

Pe Eminescu

 

Pe Eminescu să îl cruți
când umbra lui lumină
ochii de stele să-i săruți
icoana lor sennină

 

pe Eminescu să îl vezi
în ochi de reci pleiade
seara pe deal și când visezi
că pe fereastra-ți șade

pe Eminescu să-l auzi
prin liniștea de stele
prin frunzele de tei și duzi
prin val și vânt ce umflă vele

 

pe Eminescu să-l miroși
ca pe mărgean de ape
cu stele și delfini sfioși
și să-l săruți pe pleoape

 

pe Eminescu să îl guști
ca pe un mir de miere
și buzele să ți le muști
de dor și de durere

 

pe Eminescu să-l atingi
cu lucifere gesturi
când ca o stea în vis te stingi
și te renaști din resturi

 

pe Eminescu să îl simți
în nopți cu ploi de astre
când nostalgiile îți minți
cu visele albastre

 

pe Eminescu să îl cruți
când umbra lui lumină
ochii de stele să-i săruți
icoana lor senină

 

 

Păcatele lui Eminescu

 

A avut și el păcate
De copil, pubert, adult…
Și a spart multe lăcate
De cunoaștere și cult…

 

A avut greșeli, destule…
Câți n-avem? Însă doar el
E răsfrângere, recul e,
Al destinului rapel…!

 

A avut gesturi naive
Și cuvinte rătăcite,
Din lumeștile motive
Ale tristei lui ursite…

 

A avut dureri, înfrângeri
Și-ndoieli de strâmbă cruce,
Dar a fost înger din îngeri
Și nu-i drept a le mai duce…

 

A avut destin de rană
Ce în frunze moarte moare,
În suspinul de sub geană,
În cuvântul care doare…

 

A avut ce azi firescu-i
Eu să stihui: ritm și rimă,
Când și când să eminescui
Plăsmuirea lui sublimă…

 

A avut mizeră soartă
Cum au, fericiți, iisușii;
Stau și eu la rând la poartă
Să-mi tocmesc urna cenușii…

 

A avut lumină slabă,
Însă bate-n veci departe,
Deși a murit în grabă,
Viețuie și după moarte…

 

A avut drept mântuire
Dezosânda românească
Întru moarte, care mir e
De iubire eminească…!

 

 

Sară eminesciană

 

Urcă steaua căzătoare
La apus, în zbuciumul
Unei clipe trecătoare
Lăcrimând-o buciumul…

 

Dincolo de deal și ramuri
Ce cu frunza bolta-nțeapă,
Ale cerurilor geamuri
Trag a nopții neagră pleoapă…

 

În unghere stinse-n zare
Se înstână stânele,
Cumpănele cu căldare
Răscolesc fântânele.

 

Peste sat, peste pășune
Ultimele paseri zboară,
Se zoresc să se adune
Pe la cuibul lor de vară.

 

Pe răspântii din pădure
Unde ne-am iubit noi, dragă,
Pe tăișuri de secure.
Sângele de lemn se-ncheagă…

 

Și în taina înserării
Urma îți urmează zboru-ți,
Eu cu dorul disperării,
Tu cu disperarea-n doru-ți…

 

 

Departe ești de mine

 

Departe ești de mine în vremuri fără vremi
Și-n locuri neumblate de unde-n vis mă chemi,
Unde vechi lumi se sfarmă și alte lumi încep,
Dar nu fără de tine, altminteri nu concep…

 

Departe ești de mine și, totuși, ești aici,
Himerică, suavă, cu pași ușori și mici,
Pe cât ești de prezentă, pe-atât de-absentă ești
Când virtual te-apropii, dar în real lipsești…

 

Departe ești de mine, ori mi se pare doar
Când dorul mă îndură – îndurerat podar
Ce de pe pod mă trece pe malul celălalt
Dus și-napoi în bucla etericului salt…

 

Departe ești de mine și pe atât te-apropii
Cu cât te depărtezi în largurile proprii
Și numai eu din urmă te caut și mă mint
Că mă aștepți să mă alinți, să te alint…

 

 

La steaua-Ți

 

La steaua-Ți care n-a apus
E-o tot mai scurtă cale,
Lumina Ți se-ntoarce Sus
La zorile-Ți astrale…

 

De ani-lumină pe pământ
Străluminând, se-ntoarnă
În Cerul Tău ca din cuvânt
Cuvântul să Ți-l cearnă…

 

Nu e icoană în altar
Să nu te însemneze
Și-a Ta lumină ca un far
În veci să luminzeze.

 

De dorul Tău durând în veci
O lume Ți se-nchină,
Din când în când revino, treci
Și ne adu lumină!

 

 

Eminescu, zeu fără soț

 

Nu am vreme câtă vreme
Aș voi să am, să duc
Printre plopi doru-mi ce geme
Fără soț când mă usuc…

 

Nu am vreme, vremea rupe
Când și când și tot mai des
Dragostea când se întrupe
Doinei teiului ales,

 

Plopii fără soți, aleea
Pașilor cu soți, cum eu
Mai străeminesc… De-aceea
Cânt Femeia-Dumnezeu…

 

Am sfială dulce-acră
Dacă slova-mi o-crochiu
Din stihirea lui cea sacră,
De când eminesc ce scriu…

 

Știu, de când mă știu, că suntu-i
Doar un zvon slab, eminesc,
Cel ce răscolind cuvântu-i
I-l afân, i-l sap, i-l cresc,

 

I-l cultiv, i-l ud, i-l apăr
Pe pământ și în pământ,
Să îmi fie-n veci luceafăr
Și eu umbra ce îi sânt…

 

Și de-l eminesc cu totul
Cu iubirea mea de neam,
Rogu-l, fie-mi, cum socotu-l,
Unic zeu ce-l mai aveam…

 

 

Eminescu se-ntregește

 

Ceasul ce-a sosit salutu-l!
Plânsu-i-a cu dor vechimea
Neamul nostru frânt de Prutul
Ce separă românimea.

 

Limba noastră dulce-amară
Slovei lumii i-a copt zorii,
Prima, multimilenară
Din adâncuri de istorii.

 

Limba ce de dor și ducă
Doinele o plâng și-o cântă,
Graiul unic ce usucă
Inima în două frântă…

 

Limba fără frâu și hamuri
Leagă inimi printre gratii,
Neamul rupt în două neamuri,
Patria în două patrii…

 

Limba dulce din vecie
De vechi cronici și balade,
Ruptă cu nemernicie,
E iar una, dadă, bade!

 

Limba sfântă ne unește,
Cât de veche-i, parcă-i nouă,
Eminescu se-ntregește,
Nu mai este rupt în două…

 

A sosit clipa în care,
Limba să ne fie una
Într-o Românie mare
Cum a fost din totdeauna.

 

 

Noapte eminesciană

 

Luna albă ca de lapte-a
Stors din nori de mătrăgună
Plumb topit de beznă noaptea.
Noapte bună…!

 

Pe sub streșini și olane
Păsările se-mpreună
Pentru somn. Plouă cu toane…
Noapte bună…!

 

Micile viețuitoare,
După trudă și furtună
S-au retras pentru culcare.
Noapte bună…!

 

Florile și mugurașii
Se închid ca o cunună,
Mai clipesc doar toporașii.
Noapte bună…!

 

Puișorii de sub cloșcă
Dorm în puf, afară tună,
Ploaia picături împroșcă…
Noapte bună…!

 

Iar un greier de tăciune
Cu tristețe-n cri înstrună
Scâncete de rugăciune…
Noapte bună…!

 

Ronțăie doar șoriceii
Coji de nucă și alună,
Lumea doarme, dorm și zeii…
Noapte bună…!

 

Îngeri triști și singuri pe la
Îngeri singuri se adună…
Sunt și eu unul de-acela…
Noapte bună…!

 

În curând și dânsul, bardul,
Va dormi, i se-ngreună
Pleoapele și ochii-i ardu-l.
Noapte bună…!

 

 

Eminesciană

 

Toți avem un cer de stele
Și câte o stea în ceruri,
Într-un singur fel ne naștem
Și murim în mii de feluri…

 

Lumile din lumi născute
În eter se nărui-vor,
Nu știm câte-or mai lua viață,
Câte fără stea pieri-vor.

 

Eu cu steaua mea ce-apune,
Tu cu steaua-ți ce răsare,
Întâlni-ne-vom vreodată
Pe aceeași rază-n zare?

 

Eu cu lumea mea ce stinsă-i,
Tu cu lumea-ți ce se naște,
Izbuti-vom vreodată
A luci și-a ne cunoaște?

 

Ori în bezna siderală
Spulbera-ne-va văzduhul
Ca pe două umbre-n umbră,
Numai unul dându-și duhul?

 

Ca doi pufi de fulgi din aripi
De egrete călătoare,
Vântul toamnei ne lega-va,
Ori distruge-ne-va oare?

 

Ca pe două mici globule
Străbătând fluvii de sânge,
Inima ne risipi-va,
Ori în inima-i ne-o strânge?

 

Precum două guri de aer
Ce dau viață și se curmă,
Respira-ne-va-mpreună
Sărutarea de pe urmă?

 

Precum două mici cristale
De sidef pe fund de apă,
Fi-vom fire într-o perlă,
Ori nisip pe-a mării pleoapă?

 

Ca-ntr-un val doi stropi de mare,
Contopi-ne-va hazardul,
Ori oceanul înghiți-va
Întâi muza și-apoi bardul?

 

 

De-ar ști Eminescu

 

De ar ști din ceruri însuși
Zeul zeilor, Poetul
Ce s-a înecat în plânsu-și
Murind an de an cu-ncetul,

 

Că muri-va și credința
Milioanelor de Tise
Care-au înecat credința
Dintre maluri interzise,

 

De ar ști din ape-amare
Sparte-n ale vremii valuri,
Însuși el poetul care
A tras poduri peste maluri,

 

Că murind cu picătura
An de an în zbor de fluturi
Va pieri și legătura
Milioanelor de Pruturi,

 

De ar ști din lumi apuse
Dincolo de-această lume
A trădărilor nespuse,
Și-a regretelor postume,

 

Că-n al dramelor registru
El, poetul, figurează
Între maluri largi de Nistru
Doar ca o plăpândă rază,

 

De-ar ști Eminescu, Domnul
Ce-a turnat din slove arme
Că se nasc monștri din somnul
Națiunii care doarme,

 

S-ar trezi din lunga-i moarte
Cât o Dunăre și-o mare
Și-ar uni din maluri sparte
Sfânta Românie Mare.

 

 

Eminescului din noi

 

El e zeu și Zeus însuși
Peste-al neamului Olimp,
Frânt în noi își varsă plânsu-și
Ca de prunc din timp în timp…

 

El suprem, noi triste gesturi,
Epigonii din gunoi
Scormonind după mici resturi
De Poet, în gropi din noi…

 

El destinul cel mai tragic,
Noi câte puțin, la fel,
Ne prelingem hemoragic
Și fugim de el cu el…

 

Și ne izgonim în lume,
Umbre ce ne risipim
Unde totul fum și scum e…
Ne dezeminescuim

 

Exportându-ne martirii,
Limba măsluind, strâmbând
Amintirea amintirii
Celor care nu se vând…

 

Dar mai suntem mulți, aceia
Ce aducem înapoi
Sângele din epopeea
Eminescului din noi.

 

 

Eminescului cel trist

 

Poetul, uneori, înfrânt
De moartea ce destui i-o vor,
În frunză se preschimbă,-n vânt,
Să pară lesne trecător,

 

În lungul drum, adesea frânt,
Al lacrimilor spre fior,
Al gemetelor spre cuvânt
Și al suspinelor spre dor,

 

În pasăre de cer și cânt
Cu aripi ca de plumb în zbor,
În umbra umbrei pe pământ
A celor care mai și mor

 

Și își găsesc etern mormânt
Doar în căușul stelelor,
Câte au fost, câte mai sînt
Și vor mai fi în vremea lor…

 

Asupra-mi sper că s-a răsfrânt
Tot răul lumii schimbător,
Din rai în iad, blestem-descânt…
Din bine-n rău, din greu ușor…

 

Poetul, rar, sub legământ,
Ascuns de ochii tuturor,
Mai moare… Moare ca un sfânt,
Singur și trist, nemuritor…!

 

 

Eminescu este viu

 

Eminescu este viu
După monstruoasa crimă,
Eminescu, simt și știu,
Ne marchează, ne imprimă…

 

Eminescu este viu
Și ne-mpinge, ne animă,
Să salvăm al gliei fiu
Contra celor ce-l oprimă…

 

Eminescu este viu
Și nu e mai mare stimă
Pentru umbra din sicriu
Decât dragostea infimă…

 

Eminescu este viu
Și cuvântul lui suprimă
Viitorul cenușiu
Și speranța o exprimă…

 

Eminescu este viu
Contra celor ce decimă
Românismul plumburiu
Prin trădarea lor sublimă…

 

Eminescu este viu
Contra celor ce deprimă
Rima celor care scriu
Patria cu ritm și rimă…

 

Eminescu este viu
În a vremurilor climă
Peste geniul lui pustiu
De pustiu ce se comprimă…

 

Eminescu este viu
După monstruoasa crimă,
Eminescu, simt și știu,
Ne marchează, ne imprimă…

 

 

Eminescu

 

Eminescu, Eminescu, Eminescu…
Bocet doinei glas să deie
fiindcă, of, s-au înțeles cu
ucigașii de scânteie
să ni-l stingă,
să ni-l frângă
să ni-l ia pe Eminescu
și doar unii să îl plângă,
să-l bocească,
să-l iubească
doar în limba românească,
și doar unii să îl ungă
zeu pe stirpea strămoșească,
și doar unii să-i stea lângă
umbra lui cea eminească…

 

Eminescu, Eminescu, Eminescu…
doina bocet glas să doară
fiindcă, vai, ei s-au ales cu
greu blestem și grea povară,
închizându-l,
ucigându-l
pe eternul Eminescu
și doar unii să-l regrete,
să-l citească,
să-l cinstească
doar în limba românească,
și doar unii să-l repete
și să se învrednicească
pe nemernici să îi ierte
pentru crima eminească…

 

Eminescu, Eminescu, Eminescu…
glas de bocet doine-i pună
fiindcă, Doamne, au purces cu
ticăloșii prin minciună
să-l supună,
să-l răpună
chiar pe domnul Eminescu
și doar unii să-l înjure,
să-l uzurpe,
să ni-l scuipe
chiar în limba românească
și trufașii să ni-l fure
doar ca să ni-l terfelească,
sau visând să își procure
zeitate eminească.

2 Responses to Eminescului din noi – colecție aniversară de poezii dedicate genialului întâietor

    Faci un comentariu sau dai un răspuns?

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *