Geneza lui Eminescu (1)

Toată învăţătura Sfinţilor Părinţi se întemeiază pe Geneza biblică. Aceasta este luată drept reper în toate interpretările lor morale, filosofice, religioase, dar mai ales astronomice, referitoare la naşterea universului, la creaţie, la natura umană. Şi culminează cu filosofia lui Augustin, care face în Confessiones o analiză a genezei în raport cu Dumnezeu. De fapt, el îl defineşte pe Dumnezeu în funcţie de felul cum a creat geneza lumii. Este poate cea mai originală analiză a genezei, temelie pentru teologia universală.

Cu timpul, s-au impus şi viziunile ştiinţific asupra genezei universului, culminând cu teoria Big Bang-ului şi cu teoria lui Higgs, a boson-ului, numit şi „particula lui Dumnezeu”, care s-ar afla la baza universului. Dar Higgs e supărat pe cei care o numesc aşa, fiindcă, spune el, „Dumnezeu nu există”, iar boson-ul va distruge universul, îl va elimina în câteva fracţiuni de secundă!

Dar nimeni până acum nu a luat la cunoştinţă concepţia lui Eminescu despre Geneză, pe care poetul a exprimat-o elocvent în poezia Demonism, o poezie în vers alb, precum versetele din Biblie, şi mai puţin cunoscută, fiind considerată o poezie neterminată, postumă, necomentată de critici şi neinclusă în manuale, pusă la index de biserică.

De ce? Fiindcă Eminescu are o viziune care nu poate fi pe placul nimănui. Dar viziunea lui Eminescu vine dintr-o profundă cunoaştere a istoriei, a religiei, a bisericii şi a naturii umane. Şi ea este bazată, în esenţă, pe rău. Ce este răul? Îl definea acum 1 600 de ani Augustin: „Răul este lipsa binelui”. Incredibil, nu?! Ce simplu, ce evident! Dacă nu există binele, ce poate să fie? Şi aşa, pe logica asta, îl defineşte şi pe Dumnezeu, şi îndumnezeirea, ca pe ceea ce există. Ceea ce există este Dumnezeu. Ceea ce nu există, este răul.

Dar terorismul de azi există? Putem spune că el nu există şi să-l numim răul!? Tot ce e satanism noi numim a fi răul. Sfera binelui e tot mai restrânsă, iar instaurarea răului a devenit existenţa noastră, cu formele pe care cineaştii le arată în filmele post-apocaliptice. Răul!, iată ce există. Iată esenţa universului. Ba Eminescu merge şi mai departe şi pune răul nu numai la baza lumii, ci şi la baza lui Dumnezeu. Şi ne spune poetul în stil apofatic:

Să nu ne înşelăm. Impulsul prim

La orice gând, la orişice voinţă,

La orice faptă-i răul.

Cred că e singurul poet din lume, singurul vizionar de geniu, care consideră că Dumnezeu e rău. Şi, în consecinţă, şi noi suntem răi, fiindcă din rău ne tragem, fiindcă suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică a Răului:

Suntem copii – etern nefericiţi.

Dar în zădar, căci suntem după chipul

Şi asemănarea lui. Noi suntem răi

Fără de a avea puterea lui. Răi putem fi

Mai ca şi el – dară din neputinţă

Se naşte ironia vieţii noastre.

Şi întrucât…

Făcuţi suntem

După asemănarea-acelui mare

Puternic egoist, carele singur

Îmbrăcat în mărirea-i solitară

Ridică-n cer înnourata-i frunte,

ne socotim ca şi el, unici, dornici de mărire, de putere, de cuceriri. Cu acest ambâţ facem paşii în istorie:

Şi această dorinţă,

Temei la state, naţiuni şi cauza

Războaielor cumplite care sunt

Paşii istoriei, acest e… răul.

Pe de altă parte, Lucifer e văzut cu totul altfel decât ni-l prezintă Biblia, tradiţia, prin scrierile Sfinţilor Părinţi, prin Filocalia şi Proloage. El e chiar compătimit, văzut în contrast cu Dumnezeu, simbol al răului:

O, demon, demon! Abia-acum pricep

De ce-ai urcat adâncurile tale

Contra nălţimilor cereşti;

El a fost rău şi fiindcă răul

Puterea are de-a învinge… învinse.

Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.

Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:

El e monarc şi nu vrea a cunoaşte

Decât voinţa-şi proprie şi-aceea

E rea. Tu ai crezut, o, demon,

Că în dreptate e putere. – Nu,

Dreptatea nu-i nimic făr-de putere.

Judecata poetului asupra Titanului mort (pământul) din care ne-am născut este cumplită, căci din acest cadavru au apărut viermii, adică oamenii. Iată de ce, poetul începe aşa poezia sa demonică:

O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie

Bătute-n ea şi soarele-i fereastra

La temniţa vieţii.

Este o imagine pe care numai un romantic o putea închipui. Universul este aşa, funerar, nici nu putea fi altfel, atâta timp cât la baza Genezei se află răul! Şi nu avem nici o şansă de a scăpa, de a ne mântui, deşi când ne naştem, suntem buni:

Atuncea când ne naştem, răsăriţi

Abia din carnea vechiului Titan,

Noi suntem buni – până suntem copii.

Dacă am rămâne inocenţi, poate ar exista o cale, dar nu rămânem, fiindcă…

Noi viermuim în mase în cadavrul

Cel negru de vechime şi uscat

Al vechiului pământ care ne naşte –

Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate,

Greţoase în deşertăciunea lor.

 Viaţa noastră?

Viaţa noastră e o ironie,

Minciuna-i rădăcina ei.

Suntem singuri în această raclă, fiindcă Titanul mort, pământul, a murit. A fost „condamnat la moarte”, spune Eminescu, gândindu-se poate la Iisus. Dar pe El nu-l pomeneşte. Pomeneşte doar moartea Titanului, căruia îi spune Titanul Mort, din al cărui cadavru am apărut noi, oamenii, care viermuim spre nefericire:

Şi din viaţa noastră, întemeiată

Pe rău şi pe nedrept şi pe minciună,

Şi din ştiinţa morţii – a renturnării

În corpul mort, din care am ieşit,

Se naşte veşnica nefericire.

Din moartea Titanului bătrân venim:

Din carnea-i putrezită, din noroi

S-au născut viermii negrului cadavru:

Oamenii.

Spre a-l batjocori până şi-n moarte

Ne-am născut noi, după ordin divin,

Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul

Bătrân cu comica-ne neputinţă,

Să râdă-n tunet de deşertăciunea

Viermilor cruzi, ce se aseamănă cu el,

Să poată zice-n cruntă ironie:

Pământ rebel, iată copiii tăi!

Viziune cumplită, să fim viermi cruzi, ce se aseamănă cu Dumnezeu, care ne-a făcut în batjocură, să râdă de noi, să ne privească cum viermuim! Dar nu aşa l-a blestemat Domnul pe Cain, să se târască, să fie ca şarpele care se târăşte, să-şi adune hrana cu greu? La fel şi pe Adam, l-a izgonit din rai, fiindcă a îndrăznit să aibă spirit critic, adică să aibă discernământ, să poate deosebi răul de bine. Imaginile primilor oameni ai Genezei sunt, categoric, viermuitoare! Dar vom vedea cum Apocalipsa lui Ioan confirmă viziunea lui Eminescu. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*