Mai mult decât în alte provincii ale ţării, cel de-al doilea război mondial lăsase peste tot în Moldova răni adânci, vizibile în ruine, devastări, mizerie socială. Eparhiile Moldovei erau şi ele dezorganizate economic şi administrativ. Se cerea o vastă operă de reconstrucţie morală şi materială, printr-o strictă chivernisire a resurselor şi totală dăruire a celor angrenaţi în acest efort. Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, ales în scaun la 29 noiembrie 1939, era suferind şi avea neapărată nevoie de o persoană tânără, energică şi capabilă care să-l ajute la refacerea eparhiei, din toate punctele de vedere. Arhierul-vicar Valeriu Moglan Botoşeneanul, om înaintat în vârstă, abia putea face faţă administraţiei Spiridoniei din Iaşi, unde, potrivit actului de fundaţiune, nu putea fi delegat decât vicarul-arhiereu.
Pe acest temei, în primăvara anului 1945, Mitropolitul Irineu Mihălcescu a cerut stăruitor Ministerului Cultelor să înfiinţeze un al doilea post de Arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei. Aprobându-se cererea, Mitropolitul Irineu, în calitate de chiriarh şi eparhiot al locului, a recomandat Sfântului Sinod să aprobe alegerea în acest post a Părintelui Ioan Marina, de la biserica Sfântul Gheorghe din municpiul Râmnicul Vâlcea, văduv prin decesul soţiei de aproape zece ani, pe care-l cunoştea bine de când l-a avut student şi din timpul cât a păstorit ca locotenent de Episcop la Râmnic şi apoi de Mitropolit la Craiova, apelând deseori, în chestiunile cele mai grele ale eparhiei, la sprijinul său energie şi înţelept. În propunerea înaintată Sfântului Sinod, marele teolog şi cărturar Irineu Mihălcescu – Mitropolitul Moldovei, îl caracteriza astfel pe Părintele Ioan Marina: „Este un preot cu o cultură superioară, plin de energie, un excelent gospodar, un om de iniţiativă şi un spirit organizatoric, cum puţini oameni am cunoscut în viaţa mea. În Mitropolia Olteniei este cel mai respectat, cel mai stimat şi mai iubit de toată lumea, pentru cinstea şi înţelepciunea sa. Este singurul om pe care-l socotesc capabil să facă faţă situaţiei în care se găseşte Sfânta Mitropolie a Moldovei în aceste grele împrejurări”.
Luând act de propunerea Mitropolitului Irineu, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 30 iulie 1945, în urma cercetării şi examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de Arhireu-vicar, nou înfiinţat, la Mitropolia Moldovei, şi i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de Vasluianul.
După emiterea Decretului de confirmare a alegerii, în ziua de 11 august 1945 a fost tuns în monahism, la Mânăstirea Cetăţuia, când a primit patronimicul Justinian, făcându-i-se şi hirotesia în treapta de Arhimandrit.
În acceaşi zi, în Catedrala Mitropolitană, la slujba Vecerniei, s-a săvârşit ipopsifierea Arhimandritului Justinian Marina.
Hirotonia în arhiereu a avut loc Duminică, 12 august 1945, în Catedrala Mitropolitană din laşi, în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, şi a fost săvârşită de Mitropolitul Irineu Mihălcescu, împreună cu Episcopul Antim Nica şi Arhierul Valeriu Moglan.
În cuvântarea rostită după hirotonie, noul Arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Justinian Vasluianul, spunea: „Nu am altă rugăciune către Dumnezeu, în aceste solemne momente, decât să-mi dea milă, putere, înţelepciune şi mai ales har pentru ca acolo unde este îndoială eu să seamăn credinţă, acolo unde este întristare să seamăn bucurie, acolo unde este disperare să seamăn nădejde, acolo unde este ceartă să seamăn pace, acolo unde este ură să seamăn iubire şi acolo unde este întuneric să seamăn mereu lumină”.
Înaintat în vârstă şi cu sănătatea zdruncinată, la 16 august 1947, Mitropolitul Irineu Mihălcescu s-a retras din scaun şi Patriarhul Nicodim Munteanu l-a numit locţiitor, până la alegerea titularului, pe Arhiereul-vicar Justinian Vasluianul.
Întrunit la Bucureşti, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub preşedinţia Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absenţa Patriarhului Nicodim Munteanu, care îşi căuta alinarea suferinţelor trupeşti sub îngrijirea medicilor în clima de la Mănăstirea Neamţ, Colegiul Electoral Bisericesc a ales Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei pe Arhiereul Justinian Marina, care se arătase vrednic de acest scaun prin roadele strădaniilor sale în anii de lucrare ca arhiereu-vicar.
Nou alesul Mitropolit al Moldovei, Justinian Marina, mărturisea în faţa membrilor Colegiului Electoral: „Primesc însărcinarea grea pe care mi-o încredinţaţi astăzi ca pe o poruncă de sus. Şi o primesc cu nădejdea, mai ales, că mi se dă prilejul să-mi continui mai temeinic munca mea în eparhia unde am activat doi ani. Ţinând seama de împrejurarea specială în care se găseşte Moldova, după un război atât de nimicitor, urmat de o secetă cumplită, activitatea noastră va fi pusă în slujba renaşterii spirituale, morale şi materiale a poporului credincios din această parte de ţară”.
După primirea investiturii, la 22 decembrie 1947, a fost instalat în scaun la 28 decembrie, acelaşi an, în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, săvârşită de un sobor de arhierei, de preoţi şi diaconi, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanţilor autorităţilor de stat centrale şi locale, a numeroşi clerici şi credincioşi.
La sfârşitul ceremoniei de instalare, Mitropolitul Justinian Marina s-a adresat celor prezenţi în Catedrală, spunând, între altele: „Biserica este tot mai mult chemată – de vremuri şi de oameni – să purifice, să înnoiască şi să înnobileze viaţa omenească, să aducă în viaţa socială duhul păcii şi al înfrăţirii, duhul slujirii şi al jertfelniciei, propovăduind tuturor munca paşnică, cinstea, dreptatea şi omenia; este chemată să împuternicească sufletul românesc cu tăria iubirii, a solidarităţii şi a unirii”. Şi a adăugat: „Avem multe de înfăptuit. Ţinta noastră de seamă trebuie să fie însă păstorirea spirituală, diriguirea şi vindecarea sufletească, luminarea conştiinţelor prin înlăturarea confuziei care domneşte în lume, împăciuirea oamenilor prin dezvoltarea spiritului de solidaritate socială, prin stimularea sentimentelor nobile şi prin dezvoltarea dragostei de aproapele nostru”.
În cei trei ani cât a păstorit ca Arhiereu – vicar şi apoi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei şi-a închinat toată energia şi puterea sa de muncă refacerii eparhiei, crunt lovită de război şi pârjolită de secetă. Şi-a îndreptat privirile, mai întâi, către sectorul economic de la Centrul Eparhial, pe care l-a reorganizat, bine ştiind că reconstrucţia nu se face cu apeluri şi cuvântări patetice, ci prin buna chivernisire a banului public şi controlul riguros al tuturor resurselor, iar celorlalte sectoare administrativ şi cultural – le-a stabilit programe clare de lucru şi cu termene precise.
Dintru început, a restaurat Catedrala şi Reşedinţa Mitropolitană, precum şi imobilele alăturate, care fuseseră ciuruite de gloanţe şi de schije, încât rămăseseră fără geamuri, cu zidurile crăpate şi cu găuri în acoperiş, dar şi cu inventarul răvăşit şi în parte pierdut. Le-a refăcut pe toate, completând pe rând lipsurile existente, şi le-a adus în bună stare de funcţionare, inclusiv fabrica eparhială de lumânări, care aproape că îşi încetase activitatea în anii războiului.
Totodată, a completat cu călugări tineri şi destoinici personalul slujitor al Catedralei Mitropolitane şi l-a organizat într-o obşte monahală, dându-i şi un stareţ, pe Părintele Arhimandrit Teoctist Arăpaşu.
Pentru reclădirea bisericilor ruinate de bombardament, peste 70 în toată eparhia, a chemat clerul de mir la muncă intensă.
Cu sprijinul comitetelor parohiale, peste tot s-au recrutat braţe de muncă şi prin colecte de la credincioşi s-au adunat fonduri şi materiale de construcţie. În numai doi ani s-au refăcut şi redeschis toate bisericile avariate.
De asemenea, a înviorat viaţa din mănăstirile Moldovei, mobilizând călugării la lucrări gospodăreşti.
A reactivat conferinţele preoţeşti, făcând din ele un mijloc eficace de implicare a clerului în lucrarea de stârpire a relelor care surpau la temelia dreptei credinţe, de întărire a vieţii religioase şi de călăuzire a ei pe calea lui Iisus Hristos.
Pentru promovarea culturii în popor, a înfiinţat cămine culturale şi a mobilizat preoţii, alături de învăţători, la răspândirea învăţăturilor folositoare. A înfiinţat Universităţi populare în cadrul acestor cămine. A reorganizat Societatea „Ajutorul” a clerului din Mitropolie, a cărei activitate lâncezise, şi a chemat preoţii să se înjuge la munca de folos obştesc şi la dobândirea de mijloace pentru refacerea satelor şi oraşelor pustiite de boli, de secetă şi de foamete.
Seceta cumplită din anii 1946-1947, care pârjolise ogoarele Moldovei, adăugându-se mizeriei lăsate de război, pusese la grea încercare sufletele credincioşilor.
Pentru mângâierea lor, vlădica Justinian a încuviinţat ca racla cu moaştele Sfintei Cuvioase Paraschiva să facă acea călătorie unică de când se află la Iaşi, străbătând satele pustiite de secetă ale judeţelor Iaşi, Vaslui, Roman, Bacău, Putna, Piatra Neamţ, Fălticeni şi Botoşani, adică aproape toată Moldova. Ploile abundente care au însoţit procesiunea, adăpând pământul şi făcând să crească iarba şi să rodească bucatele, au adus mare bucurie în sufletele credincioşilor, întărindu-le credinţa în Dumnezeu, că nu i-a uitat. Ofrandele adunate cu acest prilej de soborul de preoţi şi diaconi care au însoţit racla cu sfintele moaşte, în frunte cu Părintele Arhimandrit Teoctist – conducătorul procesiunii, au fost împărţite după chibzuinţa vlădicii Justinian la orfani, văduve şi invalizi, la cantine şcolare, biserici în construcţie şi la mănăstiri pentru hrana bolnavilor şi a călugărilor bătrâni şi neputincioşi. Primindu-le, acestora nu le venea să creadă, şi cu lacrimi în ochi mulţumeau Părintelui Mitropolit Justinian.
După secetă, a urmat iarna grea a anului 1947, gerul năpraznic îngheţând vetrele cantinelor, sobele şcolilor şi ale spitalelor, casele celor necăjiţi. Lemne erau în pădure, dar lipseau mijloacele de a le transporta la cei în suferinţă, altă consecinţă a războiului, care a distrus parcul de maşini. Vlădica Justinian Marina a găsit soluţia. Un tractor cu două sănii mari trase după el a împlinit această lipsă, cărând tone de lemne de foc acolo unde era de trebuinţă. Mult timp după aceea s-a vorbit în Moldova de tractorul cu lemne al părintelui Justinian.
Marea problemă a Moldovei acelor ani era ocrotirea copiilor, îndeosebi a celor orfani, ajutorarea văduvelor, invalizilor, foştilor prizonieri şi deportaţi scăpaţi din lagăre şi refacerea gospodăriilor distruse de război.
Pentru a spijini această vastă operă de asistenţă socială, Mitropolitul Justinian Marina a străbătut săptămâni de-a rândul, zi şi noapte, eparhia şi a stat de vorbă cu preoţii la faţa locului, mobilizându-i în lucrarea de salvare a copiilor, mai ales, viitorul ţării şi al Bisericii strămoşeşti.
Implicându-se direct în ocrotirea copiilor rămaşi fără părinţi de pe urma războiului, a foametei şi a bolilor, Mitropolitul Justinian a constituit în toate parohiile, sub conducerea preoţilor, comitete speciale cu misiunea de a strânge ofrande şi a colabora cu instituţiile de asistenţă socială ale statului, îndeosebi Crucea Roşie şi Apărarea Patriotică.
Totodată, a înfiinţat orfelinate şi cămine în tot cuprinsul eparhiei, întreţinute de parohii. Unele au funcţionat şi în mânăstiri, la Agafton şi Văratec, pentru fete şi la Neamţ pentru băieţi. Câteva mii de copii orfani au găsit aici adăpost, hrană şi îmbrăcăminte.
Prin grija Bisericii, unii orfani au fost plasaţi în familii creştine, spre creştere şi îngrijire. Preoţii înşişi, la îndemnul Ierarhului şi Arhiereului Justinian Marina, au primit copii orfani în familiile lor şi au donat sume de bani la colectele care se făceau pentru sprijinirea orfelinatelor.
La iniţiativa şi cu participarea directă a Părintelui Mitropolit Justinian s-au înfiinţat cantine pentru copiii, elevii şi studenţii săraci, care au funcţionat până la redresarea economică. În acelaşi timp, s-au dat ajutoare masive altor înjghebări asemănătoare promovate de Crucea Roşie şi de Apărarea Patriotică sau din iniţiativa privată, cum au fost cele de la Piatra Neamţ, Roman şi Bacău, preoţii implicându-se direct în sprijinirea lor.
Revista „Mitropolia Moldovei” din acei ani reproduce zeci de rapoarte ale protopopilor şi preoţilor din eparhie despre sumele colectate şi numărul copiilor care au beneficiat de ele. În numărul din ianuarie 1946 al revistei, de pildă, aflăm despre frumoasa iniţiativă a slujitorilor Catedralei Mitropolitane care au donat 55.715 lei şi au cerut binecuvântare de la arhiereu să delege pe Părintele Arhimandrit Teoctist Arăpaşu ca să predea această sumă orfelinatului din Iaşi. Părintele Mitropolit Justinian a mulţumit donatorilor şi a completat diferenţa până la suma de 60.000 lei, alăturându-şi obolul personal la cel al cuvioşilor părinţi.
Între alte măsuri, Crucea Roşie, Apărarea Patriotică şi alte organizaţii de asistenţă socială stabiliseră ca un număr de copii săraci din Moldova să fie daţi spre întreţinere, pe durata secetei, unor familii creştine din alte judeţe ale ţării, mai puţin lovite de calamităţile războiului. Dar părinţii lor nu se înduplecau să-i lase, temându-se că nu se vor mai întoarce, cu toate că, ţinându-i acasă, riscau ca ei să fie răpuşi de foame şi de boli, cum s-a întâmplat în multe cazuri, nu numai cu copii, ci şi cu adulţi şi bătrâni. S-a făcut apel la ajutorul Bisericii. Mitropolitul Justinian a cerut preoţilor să se pună chezaşi în faţa părinţilor pentru copiii lor daţi spre îngrijire prin aceste organizaţii. Sătenii, mai ales, au prins curaj şi şi-au lăsat copiii să plece spre locurile de ocrotire. A fost şi aceasta o cale de salvare a vieţii multor copii din Moldova.
Prin grija vlădicii Justinian, studenţilor săraci li s-a oferit pe timpul vacanţelor, de Paşti şi de Crăciun, loc de cazare, hrană şi îmbrăcăminte în mănăstirile eparhiei, pentru a-şi pregăti examenele. Le-au fost destinate mănăstirile Durău, Bistriţa, Horaiţa, Slatina, Răsca şi Vorona, pentru studenţi, şi Agapia, Văratec şi Agafton pentru studente. Au beneficiat de aceste înlesniri câteva sute de studenţi şi studente.
O atenţie specială s-a acordat elevilor seminarului eparhial, asigurându-li-se hrană şi îmbrăcăminte, iar celor săraci li s-au achitat taxele de la bugetul eparhiei.
De acelaşi tratament s-a bucurat şi şcoala de cântăreţi bisericeşti, unde s-a amenajat şi un internat, care lipsea, dotat cu toate cele necesare.
Copiii, elevii şi studenţii Moldovei acelor ani, cărora nu o dată le-a oferit personal hrană şi îmbrăcăminte, cărţi şi rechizite şcolare, nu l-au uitat pe Părintele lor Mitropolit Justinian. Mulţi dintre ei, ajungând mai târziu medici, ingineri, profesori, ori de câte ori aveau prilejul, vorbeau cu dragoste şi cu emoţie despre Părintele orfanilor.
într-un moment când se întrezăreau prefaceri adânci în ţară şi în lume, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veşnice, în vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Vremurile care se prefigurau grele şi nesigure covârşeau răspunderea celui ce urma să succeadă în acest scaun, pentru că Biserica avea acum nevoie de o minte lucidă şi pătrunzătoare, de un spirit organizator, care să ştie s-o călăuzească în zorile încă ceţoase ale viitorului şi să-i asigure o viaţă normală. Se cerea deci un om tânăr, devotat Evangheliei şi Neamului, apt pentru mlădieri şi, la nevoie, suficient de dârz şi energic pentru a fi scut şi pavăză Bisericii, ca ea să-şi împlinească misiunea sfântă în viaţă credincioşilor.
Conştientizând povara răspunderii pe care trebuia să şi-o asume cel chemat la această grea slujire, Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala ţării, la 24 mai 1948, a ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al României pe Mitropolitul Moldovei şi Sucevei Justinian Marina, „care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării” (din Gramata Sinodală de instalare).
Cu toate că la 26 martie 2017 se împlinesc 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a celui de-al treilea Patriarh al României – Patriarhul Justinian Marina, în pofida vremii trecute, se pare că pasiunile pe care personalitatea sa le stârneşte în conştiinţa multora au rămas neschimbate, semn limpede că Părintele Patriarh Justinian Marina nu a fost un om oarecare.
Din contră, efigia sa tinde să fie conturată în tuşe groase, ca întruchipare a unor virtuţi, respectiv defecte. Patriarhul Justinian a stârnit deopotrivă sentimente de dragoste şi fidelitate fără limite, dar şi sentimente de ură viscerală.
Dacă susţinătorii săi tind să-i confere lui aura de erou salvator al Ortodoxiei româneşti, detractorii de ieri şi de azi doresc, cu orice preţ, să-l transforme în însăşi încarnarea slugărniciei faţă de regimul comunist. Cum s-a raportat la toate acestea Patriarhul? Un răspuns îl putem afla din testamentul său.
Medicul George Stan, care i-a fost aproape Patriarhului Justinian Marina în multe clipe, îşi aminteşte că Patriarhul obişnuia să-i povestească „lucruri foarte interesante despre Biserica şi neamul nostru”. Într-o zi, impresionat de cele auzite, medicul i-a spus: „Prea Fericirea Voastră, eu cred că ar fi nemaipomenit să scrieţi tot ceea ce îmi povestiţi mie, pentru că multă lume ar dori să ştie ceea ce îmi spuneţi mie. Atunci, s-a oprit din mers şi mi-a zis plin de tristeţe: „Doctore, dacă nu poţi să spui tot ceea ce ştii, mai bine nu scrii. Dumneata ştii bine că ceea ce-ţi spun eu nu poate fi publicat din cauza cenzurii”.”
Din cauza multelor lucruri nespuse şi nescrise, activitatea Patriarhului Justinian Marina a fost adesea rău înţeleasă şi greşit judecată. Este „meritul” agenţilor Securităţii că au consemnat în dosarele lor măcar o parte din acele fapte care ne ajută să conturăm Patriarhului Justinian un portret mai aproape de realitate.
În aceste dosare există consemnat chiar şi faptul că Patriarhul Justinian era perfect conştient de situaţia extrem de delicată în care se afla. Cu umor amar, el arăta apropiaţilor că este atacat permanent de cei din exil, însă, în egală măsură, este urmărit de comuniştii cu care, chipurile, ar fi prieten. „Să înnebuneşti, nu alta!”, spunea Patriarhul, iar situaţia era într-adevăr de aşa natură încât să te facă să-ţi pierzi minţile.
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Justinian Marina, cu claritatea, limpezimea şi simţul realităţii de care a dat dovadă de fiecare dată, nu s-a lăsat intimidat de aceste lucruri. Însă, inevitabil, o viaţă trăită sub presiune permanentă nu putea să nu-şi pună amprenta asupra sănătăţii.
În ultimii ani de viaţă, Patriarhul Justinian a suferit de diabet şi de grave probleme cardiace. Simţind că oricând poate veni sfârşitul, Părintele Patriarh s-a îngrijit să lase totul în bună rânduială.
De asemenea, a dorit ca, măcar după moarte, oamenii să-l înţeleagă şi să nu-l judece după aparenţe. Din acest motiv, el a redactat un voluminos „testament”, actualizat şi reasumat de mai multe ori, în care a dorit să transmită „celor de faţă şi viitori” ce a încercat şi ce a reuşit să facă în calitate de Patriarh al României: „Fiind cuprins de neputinţă şi bătrâneţe şi din zi în zi slăbind cu trupul, m-am gândit să scriu acest duhovnicesc testament prin care să facă cunoscut acelora care vor voi, după sfârşitul meu, să caute avere în chilia mea, să nu se mai ostenească în zadar, nici să-i ispitească pe cei ce m-au slujit, ca să afle bogăţia mea sau comoara pe care am adunat-o ca patriarh în cei peste douăzeci şi cinci de ani de patriarhat. N-am adunat aur şi argint, nici bijuterii sau pietre scumpe, fiindcă niciodată nu mi-am pus nădejdea în ele, ci totdeauna mi-am pus nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a părăsit.”
Pentru un „vândut” al comuniştilor, aşa cum îl considerau unii, această încredere şi lăsare în voia lui Dumnezeu ar părea de neimaginat. Însă insistă extraordinar în testamentul său pe ideea providenţei divine şi pe faptul că el, ca om, preot şi patriarh, se află înaintea lui Dumnezeu, căruia trebuie să-i dea socoteală. „M-am sârguit să păşesc pe căile mântuirii”, spune Patriarhul Justinian, sugerând smerit ceea ce apropiaţii lui au spus de multe ori, anume că a fost un rugător în adevăratul sens al cuvântului, condiţia de slujitor al Domnului fiind deplin asumată şi nu doar o atitudine teatrală.
Citind Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, şi încercând să acţioneze „potrivit cu duhul lor”, Părintele Patriarh Justinian Marina a căutat de-a lungul vieţii să ducă la îndeplinire un program pentru Biserică, nava mântuirii noastre, pe care-l ilustrează în testament prin diferite fapte ale sale, consemnate „nu spre lauda omenească, ci ca să pot ruga cu toată căldura sufletului meu pe urmaşii mei ca cele neîmplinite în Biserica lui Dumnezeu din România să se împlinească şi să se desăvârşească”.
Trei sunt ţintele acestui program, aşa cum reies din textul testamentului: păstrarea unităţii în duh a Bisericii; creşterea şi formarea în Duhul lui Dumnezeu a clerului şi credincioşilor; dezvoltarea laturii văzute a activităţii Bisericii, sub raport social, economic şi edilitar.
„Ca toţi să fie una”, sunt cuvintele pe care Patriarhul Justinian le-a folosit adesea, însă în testamentul său el ne arată că această unitate nu trebuie să fie una acaparatoare, cantitativă, ci o unitate organică, de natură spirituală, pe care oamenii Bisericii au datoria să o apere cu orice preţ. Acest lucru poate fi realizat de oameni cu credinţă adevărată în Dumnezeu şi buni cunoscători ai învăţăturilor Bisericii.
De aceea, Patriarhul Justinian Marina, care niciodată nu a văzut o contradicţie fundamentală între credinţă şi cultură, a căutat să le promoveze pe amândouă. Oamenii duhovniceşti şi învăţaţi au avut permanent uşa deschisă din partea patriarhului, deoarece aceştia erau consideraţi adevărate „biserici vii” din care ceilalţi vor avea ce învăţa. Împreună cu aceştia, patriarhul a luptat din greu pentru dezvoltarea învăţământului teologic, sub toate aspectele presupuse de acesta, a desfăşurat o activitate editorială impresionantă, insistând pe publicarea Sfintei Scripturi şi a cărţilor bisericeşti necesare în cultul divin, a stimulat viaţa monahală şi a dinamizat activitatea parohială. Sunt lucruri care reies din înşirările seci ale testamentului, care însă, din timp în timp, se „încălzesc” brusc, printr-un îndemn ca acesta: „Las urmaşilor mei aceste patru biblioteci (din Bucureşti), cu sfatul de a păstra în întregime fondul actual, de a continua procurarea de noi cărţi şi de a păstra în bune condiţii localurile seminariilor şi ale institutelor teologice universitare”.
Această preocupare pentru educaţia celor tineri l-a făcut pe ierarh ca, în final, să aleagă locul de veci în Mănăstirea „Radu Vodă” din centrul capitalei, pe care cu greu a salvat-o din ghearele comuniste şi a transformat-o în strălucitul seminar care funcţionează şi astăzi. Personal a vegheat la restaurarea strălucitului complex arhitectural şi tot el este cel care a rânduit ca Biserica „Radu Vodă” să fie paraclisul Seminarului Teologic, iar reşedinţa Episcopului-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor să se afle în incinta mănăstirii. Îngroparea sa acolo a însemnat simbolic şi o zidire a sa, precum Ana lui Manole, ca o garanţie că ansamblul arhitectonic va rămâne al Bisericii.
Pasajul în care Patriarhul vorbeşte de locul său de veci este de o rară frumuseţe: „Aşadar, şi eu, …, fiind supus, ca om, legii muritorilor şi, prin urmare, aşteptându-mi mutarea din această lume vremelnică, am chibzuit că este bine să-mi pregătesc şi locul de odihnă pentru neodihnitul meu trup – ca să nu fie aceasta o povară pentru urmaşul meu. Văzând că un nou mormânt lângă cele două ale celor doi patriarhi predecesori ar strâmtora locul pentru credincioşi în catedrală, şi găsind un loc liber în biserica Mănăstirii „Radu Vodă” din Bucureşti, …am rânduit pe cheltuiala mea lucrările de amenajare al acestui loc pentru îngropăciune”.
Mormântul şi-a primit în cele din urmă trupul la sfârşitul lunii martie 1977. Încă din luna februarie 1977, Părintele Patriarh Justinian a fost internat la spitalul Elias, din cauza problemelor de sănătate. Deoarece părea că se întremase, în dimineaţa zilei de 26 martie 1977 s-a hotărât externarea sa. De la spital urma să-l ia cu o maşină fiul său, doctorul Ovidiu Marina. Între timp a avut loc catastrofalul cutremur din 4 martie 1977, care a afectat şi numeroase biserici şi care a făcut foarte multe victime inclusiv printre preoţi, studenţi teologi şi seminarişti.
Pentru a-l proteja, nimeni nu i-a spus Patriarhului de consecinţele cutremurului.
De aceea, când a ieşit cu maşina pe poarta spitalului, dărâmăturile dezolante ale clădirilor avariate l-au impresionat profund. N-a apucat să parcurgă decât câteva sute de metri. Mai târziu, Ovidiu Marina a mărturisit că, în faţa dezastrului din Piaţa Victoriei, Patriarhul a întrebat doar atât: „Dar ce s-o fi întâmplat oare cu bisericile mele?”, după care şi-a dat ultima suflare. Revenirea de urgenţă la spital nu a mai rezolvat nimic.
Abia în ziua de 29 martie 1977 trupul neînsufleţit a fost adus în Catedrala Patriarhală, înmormântarea având loc pe 31 martie 1977 în prezenţa a mii de credincioşi, care au simţit că în acel moment îşi duceau pe ultimul drum pe propriul părinte. (sfârșit)
Lasă un răspuns