Mari Români

De fiecare dată, în plină iarnă, locuitorii aşezării transilvane Cuciulata, rânduită să stea mândră la buza dealurilor line ca şi la adăpostul munţilor împăduriţi ai Ţării Făgăraşului, vrednicii ţărani ai acestor locuri nu uită să-l cinstească pe unul dintre cei mai de seamă fii ai satului: distinsul cărturar Aron Pumnul  (n. 27 nov.1818, Cuciulata-Braşov, d.12 ian. 1866, Cernăuţi-Ucraina). Şi o vor face, la şcoala din sat, peste numai câteva zile, adică joi, 12 ianuarie, la omagierea a 151 de ani de la moartea  celui care a fost profesorul mult îndrăgit al lui Mihai Eminescu (n.15 ianuarie 1850-d.15 iunie 1889), când viitorul mare poet al neamului românesc era elev al Gimnaziului Şcolar German din Cernăuţiul Bucovinei. Pentru adolescentul de atunci, de numai 16 ani, dascălul Aron Pumnul a fost, deopotrivă părintele-sfătuitor şi dascălul erudit. Dovadă că distinsul Mitropolit al Ardealului, Andrei Şaguna (n. 20 ianuarie 1809-d. 28 iunie 1873), nu se înşelase în aşteptările sale atunci când i-a oferit o bursă gratuită ca să poată studia, o bună perioadă de timp, în unele dintre numeroasele şi renumitele facultăţi ale Universităţii din Viena. Aici, în capitala Austriei şi a Imperiului Habsburgic, fiul satului Cuciulata va frecventa inclusiv cursurile Institutului Teologic „Sfânta Barbara”. Cu precizarea că el provenea, prin străbunicii săi, dintr-o înstărită şi foarte veche familie de ţărani fără carte, cândva iobagi pe moşiile grofilor unguri şi baronilor saşi din preajma Braşovului, Rupei, Făgăraşului şi Sighişoarei.

Aşadar, au trecut 199 de ani de la naşterea lui Aron Pumnul, iar în curând 151 de ani nu numai de la moartea acestuia dar şi de la cea mai importantă apariţie editorială a scrisului lui Mihai Eminescu. Eveniment petrecut în paginile revistei „Familia” din Oradea, publicaţie culturală de prestigiu a cărturarului Iosif Vulcan (n.31 martie 1841, Holod, Bihor, d. 1907, Oradea). Revistă destinată, în primul rând, românilor ardeleni trăitori între graniţele Imperiului Austro-Ungar. Şi cum acea elegie eminesciană intitulată  „La mormântul lui Aron Pumnul”, fusese prefaţată, în aceeaşi iarnă a anului 1866, de publicarea poeziei „De-aş avea…”, patronul Revistei „Familia” va folosi acel prilej editorial şi pentru a-i latiniza numele cu nuanţe slave a poetului adolescentin. Ca urmare, Mihail, devine Mihai, iar Eminovici, devine Eminescu. Acea fericită şi aparentă coincidenţă nu era întru totul întâmplătore.

În primul rând pentru că Iosif Vulcan se trăgea, după bunicii dinspre tată, din Şinca-Veche, aşezare din care proveneau şi  înaintaşii părinţilor lui Gheorghe Şincai (n.28 feb.1784-d.2 nov.1816, Sein-Bihor), corifeu al „Şcolii Ardelene” din Blajul în care slujise ca profesor şi Aron Pumnul, în anii tinereţii sale. De bună seamă că marele cărturar mai ştia şi că doar la o palmă de loc de Şinca-Veche se afla satul Vad, în care îşi aveau obârşea vechile familii de ţărani români ardeleni cu numele de Eminovici şi Iminovici. Or, pe căminarul Gheorge Eminovici, tatăl poetului (n.10 feb. 1812, Călineşti, Suceava-d.8 ian1884, Ipoteşti,Botoşani), aşa îl chema. De unde şi concluzia că străbunii lui ar fi pornit, în spre „Moldova de Sus”, din acele locuri, iar unii dintre ei s-au stabilit în Călineştii-Sucevei. O altă dovadă o va oferi ţăranul Pavel Eminovici. Acesta, simţind că se apropie de sfârşitul vieţii, în anul 1750 va reveni din ţinuturile Moldovei în satul Vad, din vecinătatea actualei comune Şercaia, în al cărui cimitir îşi va găsi odihna veşnică, el fiind înmormântat alături de bunicii şi părinţii lui. Şi nu este singurul însemn funerar cu un astfel de nume din cimitirul acelui sat de români ardeleani!

Dovadă că acea surprinzătoare descoperire biografică va stârni şi văditul interes al regretatei profesoare universitare-academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga  (n.20 aug.1920, Bucreşti-d.5 mai 2006, Mănăstirea Văratic, Neamţ). Astfel că domnia sa îşi va aduce aminte, cu mândrie şi plăcere, de unul dintre foştii săi studenţi eminenţi de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Nimeni altul decât profesorul de limba şi literatura română Ioan Funariu ( n.6 februarie 1934) vreme de aproape 50 de ani cadru didactic al Liceului „Radu Negru” din Făgăraş. Pe el îl va ruga să întocmească un studiu ştiinţific cât mai amplu referitor la monografia satului Vad, din care să nu lipsească originea şi evoluţia demografică a familiilor Eminovicilor şi Iminovicilor. Aşa că cercetările sale temeinice aveau să dovedească că între ardelenii şi moldovenii purtătorii ai acestor vechi nume româneşti (nu ucrainene, nici ruseşti şi nici sârbeşti) se află o strânsă legătură, fiind posibil ca strămoşii lui Eminescu, dinspre tatăl acestuia, să îşi aibă rădăcinile arborelui genealogic în Vadul Ţării Făgăraşului şi a Oltului.

Şi o mărturisire mai personală: regretatul meu tată, „Moşu’Ion, ţăranul” , plugar vrednic în hotarul de slugărit al Agnitei Hârtibaciului, născut în satul Moardăş şi crescut în Şalcăul văii sibiene a Buii, ne povestea nou, copiilor săi, cum că auzise că unul dintre stră-străbunicii lui şi-ar fi avut originile în sânul famililor Vulcanilor din Şinca-Veche. Este şi momentul cel mai nimerit ca să recunosc (în scris) că numai din instinct (deci nu şi din alte mult prea complicate mândrii intelectuale, fără merite), mereu am avut grijă măcar să nu facem de ruşine numele distinsului cărturar ardelean!. Tata şi mama, sărmanii de ei, aproape neştiutori de carte, cu siguranţă că au reuşit, prin felul lor de a fi!. Noi, însă, ceilalţi, cei care încă mai trăim din neamul lor, doar ne străduim. Sperând să izbutim, întrucâtva! (pentru Mircea Biţu)