Ce mai faci, drăguțule? Te-ai născut din adâncimi de vreme pe aceste locuri, ca să ții de urât și să fii de reazim și de ajutor acestui neam. Și-a legat viața și sufletul de tine și te-a numit întotdeauna, fără a exagera, frate. Din lemnele tale le-a făcut pe toate: casa, grajdul, pătulul, magazia, cotețele, gardul, patul, masa, scaunele, leagănul copilului și postava de pâine, sculele de tot felul, obiectele de bucătărie, prispa și stâlpii sculptați, plugul, carul și căruța. Din lemnele tale a făcut biserica din sat, troița de la hotare și de la răscrucile drumurilor, coșciugul, în care să aștepte fiecare Învierea, au făcut crucea mărturisitoare de pe mormânt. Din ramurile tale au făcut armele cu care și-au apărat viața, familia, pământul și țara, au construit instrumentele de cântat, precum fluierul, vioara, cavalul, buciumul, tulnicul și multe altele, cu care și-au mângâiat sufletul, și-au plâns durerile multe, ori și-au strigat bucuriile puține. O adevărată civilizație a lemnului s-a dezvoltat pe aceste locuri, datorită îngemănării tale cu neamul românesc.
Din frunzișurile și hățișurile tale, Codrule frate, strămoșii mei și-au cules hrana, fie că a fost vorba de tot felul de fructe, de tot felul de sălbăticiuni hăituite și vânate, ca să-și astâmpere foamea. La poalele și în luminișurile tale și-au crescut turmele de vite, oi, capre, vaci, cai. Din izvoarele tale curate și reci și-au astâmpărat setea, ei și dobitoacele lor. La umbra ta, străbunii mei s-au odihnit, și-au plâns necazurile și nevoile, au vorbit cu Dumnezeu în șoapta rugăciunii. La umbra ta s-au zămislit nestematele cântecului românesc, doinele, baladele, cântecele de dragoste, de dor, de revoltă și de ducă. Cu tine, nu au fost niciodată singuri. Au vorbit cu tine prin glas și prin semne. Când ți-au tăiat câte un lemn ca să-și încălzească bordeiul sau căsuța, să-și construiască ceva, mai întâi s-au închinat, au cerut iertare Creatorului și copacului, l-au sărutat ca-ntr-un ritual sacru și apoi au împlântat securea în trupul lui.
Ne-ai fost, Codrule frate, fârtat la vremuri de primejdii și de cumpănă. În văgăunile tale s-au ascuns strămoșii mei, când hoardele barbare le-au măturat pământul, le-au ars holdele, satele și le-au distrus cetățile. Acolo au regăsit ei puterea de a-și lua revanșa, de a-i face pe vrăjmași una cu pământul. Multe sunt baladele, în care copacii tăi s-au prefăcut în ostași viteji și au completat rândurile armatelor voievozilor români. Alături de ei, erau cetele de îngeri coborâte din cer anume ca să dea o mână de ajutor armiei române. Ai fost cetate de neînvins, Codrule frate, și cu tine am reușit să supraviețuim prin veacuri.
La sânul tău s-au adunat vitejii neamului, haiducii, și au jurat să facă dreptatea celui năpăstuit de mai marii și de bogații zilei. În frunzișurile tale și-au găsit adăpostul mii și mii de cântăreți ai văzduhului, veniți din toate părțile pământului, îndrăgostiți de tine și de plaiurile noastre și și-au cântat cântecele lor. În coroanele tale și-a făcut soarele cuibar, aerul s-a strecurat și curcubeul s-a adăpat.
Am trecut, frățioare, prin vremuri grele, – și pentru tine și pentru noi – , ca neam. Acum se pare că au venit vremuri de încercare mai grele ca niciodată! Pe tine te mănâncă zi de zi, pas cu pas, lăcomia străinilor și nepăsarea românilor. Mii de hectare din trupul tău cad neputincioase sub dinții nesătui ai drujbelor, circularelor, fabricilor, combinatelor. Cară vapoarele, trenurile, camioanele de mare tonaj, avioanele chiar, bușteni, cherestea, lemn fasonat și brut. Parcă au pornit un adevărat război împotriva ta. Alții știu să-și apere codrii lor și nu taie din ei nici măcar o rămurea. Noi facem totul una cu pământul. Ne îngrozim, când vedem cum o iau pantele la vale, acoperind casele, satele, drumurile și speranțele. Ne îngrozim, când vedem apele ieșind din vadurile lor și luându-o razna peste câmpuri, peste holde, peste așezări. Ne îngrozim, când secetele ne pustiesc plaiurile și câmpiile, fiindcă tu nu mai ești ca să pui ordine în văzduh și pe pământ. Ești muribund, frate! Aștepți să-ți întindă o mână de ajutor, să te apere, fratele tău, românul, dar nici el nu mai este cel pe care-l știai tu altădată. Tinerii i-au plecat peste mări și țări să-și câștige pâinea; bătrânii sunt prea neputincioși ca să se ajute pe ei înșiși. Neamul ni se împuținează precum copacii tăi, cu fiecare zi ce trece. O haită de hămesiți fără scrupule, fără frică de Dumnezeu și de oameni taie-n trupul tău ceas de ceas și nimeni nu-i oprește cât mai este vreme. Nimeni nu mai plantează, nimeni nu mai păzește, nimeni nu mai tratează, dar toți se-nghesuie să defrișeze.
Cu ani în urmă, cineva, cu glas profetic, spunea: „În viitor, nații bogate nu vor fi cele care vor deține aur, ci acelea care vor avea păduri!”. Codrule, codruțule, cum mai rabzi, drăguțule?!
Lasă un răspuns