Lucian Boia recidivează cu „teoria moldovenismului” istoric: Ștefan cel Mare un fel de înaintaș al lui Igor Dodon

Întotdeauna când se întâmplă evenimente importante legate de soarta unității poporului român se găsește să iasă la rampă eseistul universitar Lucian Boia cu teorii ce țin mai degrabă de spațiul ideologic sovietic și neo-marxist decât de adevărul istoric și de curentul istoric românesc de la Bălcescu, Iorga, Brătianu, Giurescu sau Panaitescu încoace. Acest eseist promovat suspect de exagerat de Editura Humanitas ca și istoric, de fapt fiind doar un complilator literar fără înțelegerea resurselor și mecanismelor actului și evenimentului istoric își dă cu părerea total deplasat față de trecutul și izvoarele istorice românești. Încă o data Lucian Boia revine în atenția presei cu o teorie istoriografică „moldovenistă”, tocmai când în Republica Moldova se alege electoral, dintre un candidat pro-rus, care susține că Moldova nu e România și dorește reînființarea Moldovei Mari și un candidat pro-român și pro-european care vrea o unificare pe termen lung sau mediu a poporului român de pe ambele maluri ale Prutului. Tocmai în acest moment politic delicat Lucian Boia, ca o ”conservă” ideologică rămasă de pe vremea URSS explodează cu o teorie vetustă în preajma acestor alegeri de o importanță geopolitică crucială susținând teoria PCUS al RSS Moldovenească din vremea lui IV Lenin și „teoria moldovenismului” lui Lazarev din anii 1960, că Moldova nu e România și că există poporul moldovean diferit de cel român. Lucian Boia provoacă românii în preajma alegerilor din Rep. Moldova? Vrea Moldova Mare??? De ce tocmai acum susține prin omisiune o idee istorică care nu e adevărată. Lucian Boia face o noua declarație provocatoare, afirmând ca Stefan cel Mare nu s-a considerat niciodata român, ci moldovean. „Stefan cel Mare a fost domnitor al Moldovei. Acum, nu vreau sa scandalizez pe nimeni, dar sa nu ne inchipuim ca Stefan cel Mare se considera roman. Stefan cel Mare se considera moldovean”, a declarat Boia într-un interviu pentru news.ro.

El a oferit apoi detalii despre această pseudo-teorie. „Nu are ce controversa să fie, decat daca esti incorect si vorbesti in termeni politici, nu în cei ai unei istorii oneste. Moldovenii, pana in secolul al XIX-lea, si in secolul al XIX-lea, in continuare, isi spun moldoveni, nu isi spun romani. Cronicarii, de pilda, Grigore Ureche, Miron Costin stiu prea bine ca muntenii si moldovenii vorbesc aceeasi limba, ca au origine comuna, dar asta nu îi impiedica să se numeasca tot moldoveni. Grigore Ureche scrie despre limba ”noastra moldovenească”, Miron Costin, care are o lucrare despre originea românilor, își intitulează lucrarea asta ”De neamul moldovenilor”, nu „De neamul românilor”. Există o identitate moldovenească. Vreau sa fiu foarte precis: faptul ca Stefan cel Mare se considera moldovean, faptul ca Burebista se considera el stia ce, asta nu inseamna că în secolul al XIX-lea nu a pornit cu mult entuziasm, cu mare angajament aceasta mișcare pentru unificare a spațiului românesc”.

Ceea ce susține Lucian Boia în corelație cu istoriografie sovietică este neadevărat și un fals istoric. Întotdeauna românii în evul mediu s-au considerat și auto-denumit români sau rumâni și urmași ai lui Traian, după numele romanilor cuceritori în Dacia, la 106 e.n. Străinii le-au spus românilor vlahi, olahi sau chiar daci pe vremea umaniștilor lui Piccolomini, Honterus sau Olahus. Românii s-au autointitulat rumâni, de la romani, nici măcar daci, deși cronicile umaniste din evul mediu târziu numeau cele trei țări române: Dacia. Vechile cronici de la curțile domnești și călătorii străini prin țările române, încă din secolul XIII spuneau clar că locuitorii din Ardeal, Moldova sau Muntenia se numeau ei însăși rumâni, care se identifica și cu clasa social a țăranilor, indiferent că trăiau la Făgăraș, Suceava sau Curtea de Argeș. Istoricul Ioan Aurel Pop în „Istoria Transilvaniei” sau „Transilvania – starea noastră de veghe” a lămurit exemplar, academic și exhaustiv denumirea strămoșilor noștri în evul mediu: „Orice comunitate umană, de oriunde şi de oricând, s-a interesat şi se interesează de origini, caută şi găseşte răspunsuri în acest sens, unele reale, altele imaginare, cele mai multe fiind îmbinări între real şi imaginar. Nici la români nu a fost altminteri, în sensul că unii dintre ei s-au întrebat de unde provin şi au găsit (între altele) şi răspunsul, simplist şi exagerat, că toţi strămoşii lor au venit „de la Roma”.

Această idee poate fi urmărită de la împăratul (ţarul) Ioniţă cel Frumos (Caloian), al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 1200 (24) şi până spre jumătatea secolului al XVI-lea, când călugării ortodocşi de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor săi, istoria „aşezării locuitorilor în această ţară” 25, de către împăratul Traian, din ai cărui vechi colonişti se trag românii, care „păstrează numele de romani”, „obiceiurile” şi „limba romanilor”.

Menţinerea numelui de rumân/ român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburătoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de-a lungul timpului. Se pot găsi multiple explicaţii ale acestui fapt, între care se află în mod cert această izolare a romanicilor, proto-românilor şi apoi românilor în mijlocul unor populaţii şi popoare diferite, neromanice (slave, turanice, fino-ugrice). În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se diferenţia, de a se distinge între ele sau de a fi distinse de către alţii.27 (3). Atestări ale etnonimului român/ rumân (secolele XII-XVI) Termenul de vlah are o origine destul de obscură, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord că el provine de la numele dat de vechii germani unui trib celtic romanizat – Volcae. Acest nume a fost apoi preluat de slavi, bizantini, neolatini, unguri etc. şi a pătruns în limbile de cultură ale Evului Mediu (greaca, latina, slavona) şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonă, vorbitoare de limbă neolatină. Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană 29, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să-i denomineze, în general, pe români. Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi. Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii. Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia. Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă „de la Roma”, legat de statul roman şi de romani. În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă”.

Românii și-au spus mereu că sunt rumâni, nu vlahi, olahi, blachus și nici măcar daci. Moldovean era doar denumirea „rumânilor” care trăiau în statul medieval Moldova, întemeiat de voievozii rumâni descălecați din Maramureș: Dragoș și apoi Bogdan. Moldovean era denumirea locuitorului care trăia în statul medieval Moldova, nu denumea originea sa etnică, care era cea de rumân, adică român. Grigore Ureche, Miron Costin sau Dimitrie Cantemir, chiar și cel cu „De neamul Moldovenilor” spuneau foarte clar că toți locuitorii din Valhaia, Moldova și Transilvania erau același popor rumân, care vorbea limba rumânească și se trăgeau „de la Râm” (Roma). Vedeau așa de limpede cronicarii noștri originea poporului român și a limbii sale unitare în cele trei țări române la 1600/1700, iar eseistul Lucian Boia după mii de tomuri publicate și sute de ani de cercetări arhivistice și arheologice se face că nu înțelege că suntem același popor, cu aceeași limbă indiferent că trăim în Ardeal sau în Basarabia. Și când mă gândesc că acest pseudo-istoric e de zeci de ani profesor la facultatea de istorie din București? Ce au putut să învețe studenții lui de la acest „literat”? Că Ștefan cel Mare era înaintașul lui VI Lenin, IV Stalin și Igor Dodon?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*