Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva propune vizitatorilor, în luna octombrie 2016, o altă piesă în cadrul acţiunii intitulate „Exponatul lunii”, piesă ce poate fi admirată în spaţiul special amenajat la intrarea în Palatul Magna Curia. Exponatul lunii octombrie 2016 face parte din colecția veche de arheologie a Muzeului Civilizației Dacice și Romane și a intrat în patrimoniul instituției noastre în urma descoperirii sale în punctul Cimitirul Ceangăilor din municipiul Deva. Este vorba despre o „căniță din lut”, lucrată manual, arsă în mediu reducător (absența oxigenului), aceasta fiind cauza care a determinat culoarea vasului, brun-cenușiu. Din punct de vedere cronologico-cultural, obiectul expus aparține epocii bronzului, perioada de mijloc (aproximativ 2200-1600/1500 î.Hr.), mai precis Culturii Otomani. Aceasta și-a luat numele de la satul Otomani, din cadrul comunei Sălacea din județul Bihor, Crișana, România. Aria culturii pornește de la poalele masivului Tatra, pe valea Hronului, în SE Slovaciei și NE Ungariei; răspândită în România pe o arie largă ce cuprindea N Crișanei, al Maramureșului și Câmpia Tisei.
Numele de „otoman” are legătură cu popoarele turcice și imperiul creat de acestea, dar este posibil ca numele vechi al localității geto-dace să fie „ortomani” („ortomană”, „ortomani”,„ortomane”), ca adj. (Pop.; adesea substantivat) 1. (Despre ciobani) Bogat de seamă, opulent (în turme). 2. (Despre haiduci) Chipeș, viteaz, mândru, puternic; ortomănos. 3. (Despre cai) Care aleargă bine; sprinten, focos. (Var.: „iortomán”, -ă adj.). Originea este declarată ca fiind necunoscută, dar probabil, expresivă, după cum o arată suf. „-man”, cf. gogoman, hoțoman etc. Ar putea fi doar var. ale lui lotroman „hoț”, caz în care ar avea semantismul lui hoț „viclean, șiret”. Ideea sau, în cazul lui, proveniența primei părți a cuvântului nu a fost descoperită până acum. Totuși ipotezele abundă: cuvînt dacic (Hașdeu, Col. lui Traian, 1873, 85) sau din zend. arethamant „drept” (Hașdeu, Istoria critică, I, 2, p. 261); din ort „ban” (Cihac, II, 230); „ort” ca și „corp” – a.s.v „a dat ortul popii”; din cuman. yurt „proprietate” (Șeineanu, I, 227; Loewe 75); din tc. yortman „a fugi” (Tiktin; Densușianu, GS, VI, 313-18); din otoman încrucișat cu ort (Philippide, II, 726); din lat. libertus, prin intermediul unei forme „iertoman” (Giuglea, Dacor., V, 542-47). Nu are circulație, dar apare numai în poezii populare („iortomán”, „iortomancă” adj. și s. (cp. cu turc. „ iurtmak” și „iortmak”, cu sens de „a alerga în trap”, „a hoinări, și „-man”, ca´n „gârțoman”, „hoțoman”). Vest P. P. Puternic, voinic (GrS. 1937, 247). În Serbia „ioltoman”, în Arg. (Lung. 71) „hartoman”, în est „ortoman”. – Ca adj. are forma „-ănésc”, de „iortoman”; ca adv. –„ănéște”. V. „lotroman”. În Miorița, balada noastră nepereche, culeasă de Vasile Alecsandri, apar versurile: „Pe-un picior de plai,/Pe-o gură de rai,/Iată vin în cale/ Se cobor la vale,/Trei turme de miei,/Cu trei ciobănei./Unu-i moldovan,/Unu-i ungurean/Și unu-i vrâncean./Iar cel ungurean/Şi cu ce-l vrâncean,/Mări, se vorbiră,/Ei se sfătuiră/Pe l-apus de soare/Ca să mi-l omoare/Pe cel moldovan,/Că-i mai ortoman/Ş-are oi mai multe,/Mândre şi cornute,/Şi cai învăţaţi,/Şi câni mai bărbaţi” Nevâzând nici o legătură cu popoarele turcice a localității respective, eu susțin faptul că localitatea s-a numit de fapt în trecut „Ortomani”, iar cultura respectivă ar trebui să se numească tot „Cultura Ortomani” și nu Otomani. Se întâmplă ca și în cazul „Valului Troian” („uriaș”, „în troiene” = formând grămezi, ca niște valuri), care a fost „deturnat” în „Valul lui Traian”, din cauza apropierii „sinonimice” de nume.
Cultura Otomani (?) este una dintre cele mai cunoscute culturi ale epocii bronzului și are ca zonă de formare nordul României, ajungând apoi până în Podișul Transilvaniei, unde a pătruns pe două căi: aliniamentul Crișului Repede și al Someșului, respectiv valea Mureșului. Obiectul expus de această dată face parte din categoria ceramicii fine, fapt demonstrat atât de calitatea ceramicii, ușor lustruită, cât și de decorul acestuia. Se pot observa cele două șiruri de incizii duble, paralele, dispuse pe gâtul vasului și în zona de îmbinare a acestuia cu corpul. Pe corpul vasului se desfășoară un registru decorativ de spirale duble incizate, sub formă de inimă, patru la număr, întreg decorul fiind încrustat cu materie albă. Modelul așa zis „inimă” se regăsește la multe brățări geto-dace și este simbolul cercului neînchis, al șansei existenței, al „potcoavei” norocoase. La întâlnirea „coarnelor de berbec” (semn al dualității) sensul vieții se va schimba pentru un timp. Atunci se va retrage Forța Vieții de la noi, iar energia care ține unite formele de viață va lucra în sens invers. Este momentul violent al schimbării, al „spargerii formelor” (semnalat prin spargerea ritualică a vaselor), dar va fi urmat la un timp de Nașterea din Nou și apariția Noii Lumi. Numărul de „patru inimi” simbolizează Pământul plat (pătratul Ramei (A-D), cele patru colțuri ale Pământului). Cele două șiruri de incizii duble, paralele, dispuse pe gâtul vasului și în zona de îmbinare a acestuia cu corpul reprezintă cele două inele – zale de fier ce ne leagă de această schimbare planetară capitală (Za – Greus, sau „Zaua cea grea”). Gura vasului este îngustă, pentru că puțini vor trece de aceste încercări. Din punctul de vedere al formei, se poate observa gâtul aproximativ cilindric, buza evazată, toarta supraînălțată, corpul ușor bombat, piesa având înălțimea de 14 cm și diametrul gurii de 11 cm.
Cănița din lut aparținătoare de Cultura Otomani (Ortomani?), aparținând epocii bronzului, perioada de mijloc (aproximativ 2200-1600/1500 î.Hr.), este valoroasă prin vechimea sa, dar și prin mesajele „încriptate” în decorațiunile sale. Ea „ne vorbește” despre omul acelor timpuri, despre adevăr, credință și speranță. Să ne apropiem de vitrina unde odihnește acest artifact unic, spre a percepe imperceptibilul. (G.V.G.)
Lasă un răspuns