Recordul unui tablou depersonalizat

La începutul lunii octombrie a.c., presa internaţională şi din România ne-au adus ştirea că tabloul Nickelodeon, pictat de artistul român Adrian Ghenie (n. 1977, Baia Mare, stabilit la Berlin din 2013), a fost vândut pentru suma de nouă milioane de dolari în cadrul unei licitaţii organizate la Londra de Casa de licitaţii Christie’s. Mai aflăm că tabloul respectiv, care a fost pictat în 2008 şi a fost expus în mai multe locuri, inclusiv la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, este pictat pe două plăci de 2, 38 x 4, 14 m, iar titlul său se referă la o sală mică de cinema dintr-un cartier, dar şi la un post de televiziune american pentru copii. Sunt elemente iconice pe care autorul spune că le-a împrumutat din tehnica cinematografică.

Deşi activează în Germania, iată că Londra se dovedeşte locul cel mai prielnic pentru zborul lui Ghenie. Faptul nu este deloc întâmplător, fiindcă Adrian Ghenie, este emul al lui Francis Bacon şi e firesc ca englezii să guste aşa ceva. La fel germanii, fiindcă Ghenie rimează cu tematica abordată de Bazelitz, un alt mare artist, pe care îl imită. Deocamdată, Ghenie este la modă, cu moda, merge pe urmele unor occidentali semeţi. Cel puţin Bacon se află de mulţi ani în topul celor mai vânduţi artişti din lume. Ani de zile a fost pe primul loc, iar acum e pe locul doi, după Picasso.

E foarte interesantă această goană a lui Ghenie după podium, este ca o mutare de şah prevăzută cu multe mutări înainte. Pare un fel de broker al picturii. Oricum, un asemenea succes de top nu s-a mai petrecut în cazul artei româneşti de la Brâncuşi.

Această topomanie este o boală nouă, necunoscută în Antichitate sau Renaştere, e apanajul oamenilor bogaţi ai secolului 20, iar americanii au dus-o la apogeu, este mania de a stabili clasamente valorice în funcţie de vânzări. E o boală modernă, impusă mai ales de americani, care contabilizează valoarea, orice fel de valoare, în funcţie de statistică, de câte ori jucătorul X a marcat puncte, de câte ori a pasat decisiv, cât de mult a alergat, cine are mai multe trofee, tot felul de statistici, care cântăreasc prea puţin în stabilirera valorii, mai ales când vorbim de artă. În toată viaţa lui, Van Gogh a vândut un singur tablou, bunului său frate, care l-a cumpărat ca să-i dea curaj, dar Van Gogh este un reper, este valoarea principală a picturii moderne.

Iată top-ul celor mai vândute zece tablouri din lume (sumele sunt în dolari):

  1. Les femmes d’Alger (Picasso, 1955), 179, 4 mil.
  2. Three Studies of Lucian Freud (Bacon, 1969), 142, 4 mil.
  3. Nr. 5, 1948 (Pollock, 1948), 140 mil.
  4. Woman III (De Kooning, 1953), 137, 5 mil.
  5. Adele Bloch-Bauer I (Klimt, 1907), 135 mil.
  6. Der Schrei (Munch, 1985), 119, 9 mil.
  7. Nu au Plateau de Sculpteur (Picasso, 1932), 106, 5 mil.
  8. Garçon à la pipe (Picasso, 1905), 104, 2 mil.
  9. Dora Maar au Chat (Picasso, 1941), 95, 2 mil.
  10. Adele Bloch-Bauer II (Klimt, 1912), 87, 9 mil.

În primii 30 de clasaţi, clasicii nu există decât prin Rubens, pe locul 18, şi prin Tizian, pe locul 22. În rest, numai moderni. În special americani. Sigur, lipsesc sculptorii, printre care, în top 10, se află şi Brâncuşi.

În acest top 30 al pictorilor, Rothko apare de cinci ori. Van Gogh niciodată. Desigur, nu lipsesc Andy Warhol, Basquiat, Lichtenstein, Twombly şi alţii din mişcarea Pop Art, evident, cu lucrări fără valoare sau cu o valoare discutabilă, cu mult sub cea impusă de marii artişti. Cum este posibil ca în acest top să nu fie Leonardo, Michelangelo, Rafael şi alţi monştri sacri ai artei? Am văzut de nu ştiu câte ori expoziţii de Rothko, De Kooning, Newman, Johns şi alţii din top, dar valoarea lor nu se apropie măcar cu o emoţie de a clasicilor. Ei nu au produs nici un stop de învăţătură, de bucurie a sufletului, comparativ cu titanii artei.

Un astfel de clasament, consider eu, face istoria artei ridicolă. Ce te faci cu minunile lui Bruegel, Bosch, Rembrandt Velazquez, Vermeer şi încă sute de valori inestimabile? Cred că ar trebui făcută cel puţin o departajare între figurativ şi nonfigurativ. Nu poţi să-i alături, sub nici un chip, pe un Warhol de un Goya, de pildă.

Dar banul e ochiul dracului. El întunecă minţile şi boala topică, după ierarhii, este goana nebună după iluzia cea mare, banul. La un tablou din top, precum cel al lui Pollock, te uiţi ca la o curiozitate, dar niciodată nu o să ai satisfacţia estetică pe care ţi-o oferă o pânză de Vermeer, de pildă. Curiozitate poate fi şi Visul lui Rousseau, să spunem, dar câtă poezie, câtă metaforă, câtă inocenţă! La fel, Brâncuşi, inocentul divin, dar nimeni nu mai vorbeşte despre el în America, nu mai interesează, fiindcă, mi-a spus un critic, este epuizat de pe piaţă, adică operele lui sunt vândute toate, şi-a făcut suma, alţii la rând! Mai atrage atenţia din când în când, când vreun proprietar scoate o lucrare de-a lui la vânzare… Aş fi acceptat acel top, dacă nu erau Rubens şi Tizian în el. Aş fi spus că într-un astfel de clasament nu intră capodoperele. Nu discutăm de capodopere, ci de afaceri, de puncte, ca la baschet, ca la hockei!…

Evident, top-ul e o diversiune, o politică de piaţă, care are rolul său concurenţial, trezeşte ambiţii, dar niciodată nu va atinge inocenţa pură pe care ţi-o relevă subiectivitatea artistică.

*

Goana asta după vânzări a dus la sfârşitul tragic al unui mare artist român, Mircea Ciobanu (mort la 41 de ani, după ce a intrat cu maşlina sa, un Mercedes, într-un copac din Lausanne). Adrian  Ghenie pictează în stilul său, este babist, aşa cum am arătat în cronica pe care am făcut-o la expoziţia lui de la Pace Galley din New York. Sper să nu fie la fel de ahtiat după câştig. Lecţia lui Mircea Ciovanu trebuie să fie de învăţătură pentru toţi (vezi cartea noastră Jaful secolului). Deja Ghenie este milionar şi alintat, tinde să o întreacă pe Simona Halep, dacă mai face câteva “flasuri” (fakes). Mă refer la o compoziţie de-a sa, numită The Fake Rothko, pentru care a obţinut, în anul 2014, prin Casa americană de litictaţii Sotheby’s, 1,8 milioane de euro.

În cadrul licitaţiei recente de la Londra, el a mai vândut un tablou numit The surgeon and his soul / Chirurgul şi sufletul său, cu suma de 341.000 de lire. De asemenea, la începutul acestui an, lucrarea Self-Portrait as Vincent Van Gogh/ Autoportret ca Vincent Van Gogh’(2012) i s-a vândut la New York în cadrul unei licitaţii organizată de Sotheby’s pentru 2, 59 de milioane de dolari, deşi valoarea estimată iniţial a fost de 200.000-300.000 de dolari. Dar recordul personal al lui Ghenie fusese stabilit tot anul acesta, când lucrarea sa The Sunflowers in 1937 a fost vândută, tot la Sotheby’s, pentru patru milioane de euro.

Categoric, pe această pistă a consumismului,  Adrian Ghenie merge bine, pe cealaltă însă, a spiritului artistic românesc, nu înaintează, e departe, greu poate fi comparat cu Brâncuşi şi alţi mari artişti români. Pentru asta, ar trebui să fie original.

*

Artistul modern a renunţat, în crearea portretelor, la o anumită identitate pe care numai trăsăturile feţei o pot da unui portret. Până şi Antotimpurile lui Arcimboldo au identiate, deşi sunt făcute din legume, plante, păsări sau peşti. Cei care au făcut primii, în lumea modernă, această ştergere a chipului au fost, desigur, expresioniştii, în direcţia cărora s-a dezvoltat şi Francis Bacon. Nu departe de el se situează şi germanul Georg Bazelitz, care a găsit această depersonalizare, împinsă la grotesc şi desfigurare, în lumea nazistă, care avea drept program ştergerea identităţii umane. Chipul uman este răzuit, şters, acoperit cu pastă diversă sau cu măşti. Un demn imitator al lor este tânărul Adrian Ghenie, al cărui succes se datorează tocmai asocierii cu modelele. Dar până la el, figuri depersonalizate a pictat Corneliu Baba, iar pe urmele lui, în mod strălucit, Mircea Ciobanu, care i-a fost elev. Arta americană este doldora de artişti care speculează acestă direcţie a artei depersonalizate. Şi galerile cele mai importante găzduiesc frecvent expoziţii în care clasicii sunt reactualizaţi, remodelaţi, în stil digital mai ales. Am scris despre zeci de astfel de expoziţii, în care am văzut un altfel de Rembrandt, un altfel de Rafael, un altfel de Bosh, un altfel de Vag Gogh. Şi Ghenie are un simţ comercial deosebit, dovadă că el s-a orientat spre modele ca Bacon, Bazelitz sau americanul Rothko. Ar trebui să meargă mai derparte, să dea replică ardelenească la toţi coloşii din top 30, măcar. Dar noi regretăm că el se îndepărtează de focar, de centru, de ceea ce ne-a lăsat Brâncuşi a fi simbolurile primordiale ale artei.

Considerăm că, deocamdată, Adrian Ghenie se joacă, face un slalom cultural, experimentează. Însuşi titlul tabolului său record (7, 1 milioane de lire sterline) este o pastişă, după titlul unui celebru film al lui Peter Bogdanovich numit chiar Nickelodeon (1976),  inspirat de epoca de naştere a fimului mut. Acţiunea se petrece în săli mici de cinema, care au fost înfiinţate în America, în 1905, şi se numeau aşa fiindcă preţul de intrare era cel mai scăzut de pe piaţă (1 nickel = 5 cenţi).

Nu ne îndoim că şi lui Ghenie îi plac comediile mute, din care nu lipsesc bătăile cu frişcă. Dovadă că într-unul din tablourile expuse la Pace Gallery, el a imaginat un portret depersonalizat al lui Hitler bătut cu frişcă. Acum, în tabloul Nickelodeon, avem o imagine a unui grup de spectatori depersonalizaţi care merg să vadă un film la o sală Nickelodeon. Cu Nickels s-a făcut America!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*