Starea de fapt a națiunii noastre

În virtutea legii universal acceptate a libertăţii de expresie şi de pe poziţia celui mai umil muritor care nu vrea să părăsească această lume ca un laş nedemn, îmi iau îngăduinţa de a spune pe nume lucrurilor, aşa cum le percep eu, după o lungă viaţă plină de încercări şi experienţe. Conştient că nu am şi nu pot avea ultimul cuvânt, nu accept nici să tac, luându-mi problemele nerezolvate cu mine în mormânt. Consider că o asemenea perspectivă ar constitui  cel mai grav act de dezerţiune şi trădare.

Pornind de la aceste premize, pe baza experienţei şi a constatărilor personale, fac apel să concedem că starea de fapt a naţiunii noastre este cum nu se poate mai jalnică şi reprobabilă, izbutind de-a lungul anilor doar să-şi creeze o imagine prea puţin atrăgătoare, de cele mai multe ori percepută a fi respingătoare, ca a unui organism  atacat şi mistuit de lepră.

Adicătelea, de ce ar trebui să ne ascundem noi la infinit după deget, să denaturăm şi să cocoloşim lucrurile care nu ne convin, numai şi numai pentru a ne salva imaginea de tot râsu-plânsul? Punând degetul pe rană, trebuie să remarc că întreaga societate, reprezentată de o clasă politică extrasă din sânul ei şi purtându-i genele şi ADNul, se face vinovată pentru actuala stare de fapt.

S-a scurs peste un sfert de veac de când, graţie unei conjuncturi faste, s-a trecut de la un regim dictatorial şi criminal la o democraţie originală, specifică tărâmului nostru mioritico-balcanic. Schimbarea, cum se ştie, a fost  extrem de dureroasă, cu sânge şi atâţia morţi nevinovaţi, ca nicăieri în altă parte a Europei.

Ei bine, imaginea ţării, după atâta timp, rămâne tot pătată de sânge şi de propria mizerie pe care în zadar încearcă s-o ascundă sub preşul  împuţit şi neîncăpător. Şi aceasta se datoreşte faptului că aşa-zisa clasă politică, odraslă nelegitimă a poporului român, dar şi societatea civilă, veşnic anemică şi prea indiferentă, nu au reuşit  sau, mai curând, nu au vrut să-şi realizeze cele mai înalte deziderate care, în mod necesar şi obligatoriu, trebuiau înfăptuite. N-am să fac aici o analiză laborioasă şi amănunţită, care s-a tot făcut, până la saturaţie, fără nici un rezultat concret şi revelator.

Voi spune doar că  principiile de bază ale trecerii la noul sistem, ca Legea nr.8 et comp., au rămas doar formulate pe hârtie iar măsurile adoptate pentru condamnarea comunismului şi atrocităţilor comise s-au pierdut în ceaţa tulbure a veşnic amânatelor schimbări promise.

Criminalii direct răspunzători de atrocităţi continuă să-şi bea liberi cafeluţa, în umbra sinecurilor asigurate, sfidând în modul cel mai cinic întreaga umanitate, iar Justiţia, purtătoarea balanţei adevărului şi dreptăţii, continuă să doarmă în papuci şi să-i oblojească pe marii ticăloşi ce-şi râd pe sub mustăţi de tot acest bâlci al deşertăciunilor.

Nu mai vorbim de toate celelalte probleme nerezolvate ale societăţii  noastre, care continuă, în mod ruşinos, să-şi ascundă propria mizerie sub preşul împuţit şi necuprinzător. Unde eşti, Nene Iancule, să-ţi vezi vrednicii urmaşi bălăcindu-se cu o păguboasă voluptate în propriul rahat?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*