Sociologii spun de multă vreme că suntem un popor îmbătrânit și argumentează cu date care conduc la concluzii tot mai puțin optimiste, reflectate și ele în indici statistici obiectivi: rata natalității, exodul pe vârste active, cuprinderea pe piața muncii interne, șomaj, sursa de trai, indicele de școlarizare, ponderea nevoilor culturale, consum de medicamente, bolile și mortalitatea etc. De aici, starea de spirit a națiunii, atitudini, prag de alertare socială, natura opțiunilor, vitalitate, orizontul aspirațiilor etc. Și câte nu ne spun datele statistice, atâtea câte ne sunt accesibile!
Și atunci cum să nu te întrebi: Unde ne sunt sociologii? Sociologii serioși. Unii ar răspunde, nu fără motiv, că sociologii își irosesc vremea în amăgitoare sondaje de opinie, plătite de partidele politice, deși ei ar fi în măsură să facă studii mult mai utile dacă cineva ar fi interesat cu adevărat de ele. Ne manifestăm stupoarea mediatic când ne găsim în statisticile unionale pe ultimele locuri la indicatorii prosperității, pe primele locuri la anumite tipuri de infracțiuni etc. Peisajul românesc, așa de contradictoriu, între viața politică și viața socială reală acuză la o primă vedere înstrăinarea obiectivelor concrete, sciziunea între oferte și nevoi, incompatibilități de orizonturi. Predilecția, demagogică în bună parte, spre interpretări diacronice, sumative, eclipsează realitățile sincronice, din profil teritorial, de unde vin discrepanțele de indicatori care mențin anumite regiuni în stagnări constante, iar altele, ceva mai favorizate ca resurse, au totuși șanse de progres, de dezvoltare. Sub acest aspect, o nouă regionalizare a teritoriului devine tot mai imposibilă dacă i se pretinde să șteargă discrepanțele, nu să le adâncească, altfel cui ar folosi?
Lucrurile, la noi, nu suferă în factual, ci în determinările acestuia. Cauzările se cer studiate pertinent; lipsa de omogenitate a idealului ar duce la dezbinări dramatice dacă suspiciunile, frica nu ar fi doar individuale, nu încă o stare generală. Citeam undeva un studiu, cu toate insuficiențele lui, legat de predominanța culorilor în opțiunile oamenilor, de capacitatea acestora de a comunica stări de spirit. Și nu mă gândesc la vestimentație, ci la lucrurile de durată, ca de pildă culoarea gardului, culoarea dormitorului, a mobilierului, culoarea mașinii etc. Nu intru aici în detalii, ci mă limitez doar la a semnala acest fapt, manifestat liber și care conturează cu predominațele lui un anumit tip de personalitate națională și la noi, și pretutindeni. Influențele europene, la români au cunoscut o permanentă sinusoidă de la ascendențe optimiste la 1848, spre descreșterile de la 1930, ca după 2000 să crească din nou nu totdeauna în consens cu realitatea românească. Și asupra acestul lucru avertiza filosoful Constanti Rădulescu-Motru încă din urmă cu 100 de ani: Realitatea românească! O caută mulți, bineînțeles, în altă parte decât acolo unde ea există. Unii o văd în ortodoxism, alții în restaurarea drepturilor stăpânirii, alții în revenirea la gospodăriile sătești, în sfârșit, alții fac din ea o armă de luptă în contra partidelor politice. Realitatea românească trebuie căutată, însă, nu într-un fapt istoric, ci în ceea ce produce fapte istorice („Personalismul energetic și alte scrieri”, Buc., Ed. Eminescu, 1984, p.736).
Constantin Rădulescu-Motru e încă actual în ce privește personalismul energetic românesc. De pildă, în condițiile unui entuziasm estompat și anomic, românismul, nu ca naționalism, ci ca identitate istorică legitimă nu este ezitant, dar nici nu își stă de veghe. El se manifestă mai mult în precipitări, în sporadic și accidental pentru că tenacitatea lui este neglijată din orice calcul de proiect. Conținutul opțiunilor politice se întemeiază mai mult pe simpatii politice, pe emoțional și nu pe rațiuni doctrinare. Ușor de derutat cu evenimentele din proximitate, românul uită de sine și se îngrijorează de ipoteze, nu de iminențe. Partidele noastre politice fie că se actualizează cu dificultate, fie că își distilează demagogic tezele doar ca să adune voturi cu care să își mulțumească clientela. Realitatea românească nu e mai vulnerabilă la terorismul islamist decât la miopia politică endemică. Lipsa de fermitate diplomatică nu e totuna cu stângăciile diplomatice, dar ambele dăunează la fel de mult în anumite situații, și noi știm asta din istoria noastră recentă, fiindcă le-am plătit cu prețuri prea mari. Astăzi, mi se pare că ne precipităm în rutină, fără inițiativă, fără personalitate energetică, așa cum ne reproșau toți gânditorii de simțire românească de la Cantemir la Rădulescu-Motru și Emil Cioran.
Lasă un răspuns