Războiul de reîntregire al Naţiei noastre a adus Crucea Eroismului şi Martiriului bravilor ostaşi dar și trădarea unor capi ai Armatei române și pierderea demnităţii pentru cei care au alcătuit Diviziile roşii ale vânzării şi trădării Neamului… Eroii noștri au rămas în Pământul atâtor cimitire: Ţiganca-Basarabia, Plosca, Buniatofca, Ştern, Cotele 101, 103/ Cotul Donului, Popliscaia, Vigoda, Octeabri, Neutali, Alixandrofca, Dalnic ş.a. Știm sigur că o parte dintre ei au CRUCE doar în CERURI deoarece nimeni nu a reușit să le așeze aici măcar o cruce sortită vijeliilor ce trec încă peste ȚARĂ ! Slavă şi cinstire batalioanelor de sacrificiu, armatei române şi eroului nostru, al cărui nume îl cunoaștem noi sau doar Bunul Dumnezeu!
Din frământătura acestei ţărâne sacre şi din aluatul dospit al jertfei sfinte pentru Cruce s-a plămădit acest mult milenar Neam Dacoromân, arhiîncercat şi arhibinecuvântat prin Fiii săi Aleşi, care să-i împlinescă Destinul istoric, religios, cosmic, care să-i zugrăvească Icoana desăvârşirii naţionalist-creştin ortodoxe. Între cei foarte mulţi dintre aceşti Aleşi se numără şi Eroul nostru-Constantin Băcescu. Cuscrirea celor două ideologii adversare şi extremiste: bolşevismul şi nazismul prin aleşii Molotov-Ribbentrop, ambii alogeni naţiilor lor, a condus la condamnarea României.
V.M. Molotov, consemna Doctorul Milcoveanu, cu o suită de 1 000 de curteni: spioni şi diplomaţi ajunge la Berlin în 8 Noiembrie 1940, cerându-i furerhului să mai de-a un ultimatum României, aşezând graniţa pe Munţii Carpaţi, pentru a anexa toată Moldova. Hitler a refuzat spunându-i lui Molotov: „România de astăzi nu este România regelui Carol al II-lea, care participa la încercuirea Germaniei, ci este România generalului Ion Antonescu şi a Mişcării Legionare, care au o politică pozitivă faţă de Germania.” (cit. de Dr. Bacalbaşa, în Doi plisnoţi…, p. 34)
Refuzând cererea lui Molotov, Hitler a decis prin Directiva 21,intrarea în războiul antisovietic. Pe 25 Noiembrie acelaş an, sovieticii şi-au reluat pretenţiile hegemonice. Ne-a salvat de astă dată Prahova-patria petrolului. În 1943, graţie înfrângerilor germano-române repetate, ofertarea frontierei sovietice pe Carpaţi a venit din partea lui Ribbentrop la întâlnirea cu Molotov, undeva pe frontul din Ucraina. Cel care a refuzat a fost bolşevicul, sigur de victorie. Deci primii care au trădat după începerea războiului au fost aliaţii germani.
Alianţa lor însemna doar pofta dictaturii: înghiţirea statelor mici. Soarta Basarabiei, a României urma să fie cântărită pe 6 Decembrie 1939. Dar Sfântul Nicolae-Ocrotitorul a vrut altfel: „Toată lumea la Moscova, de la Stalin în jos, scria jurnalistul-istoric Wiliam L. Shirer, îşi închipuia că Armata Roşie va fi la Helsinki într-o săptămână de la începerea atacului. Erau într-atât de siguri, încât atacând Finlanda la 30 noiembrie fixaseră data de 6 decembrie în vederea atacului din Basarabia, dar l-au contramandat în ultimul moment.” (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa în Doi Plisnoţi Care Au Trecut Prutul. Vol. I. Tipo Moldova, Iaşi-2016, p. 199)
Soldatul Băcescu făcea parte din Regimentul 30 Dorobanţi-Câmpulung Muscel care, alături de Regimentul I Vânători şi IV-Argeş, VI-Artilerie-Piteşti şi 26-Artilerie Argeş constituiau Divizia a III-a de gardă a generalului Antonescu, având comandant de divizie pe generalul Şteflea. Tuturor trupelor plasate la graniţa cu Basarabia, generalul Antonescu le-a ordonat pe 22 Iunie 1941, să deschidă foc şi să treacă Prutul, declarând război Uniunii Sovietice, denumit: Pentru PĂMÂNT şi CRUCE!
Ordinul de zi pe armată: „Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a basarabenilor!” Cu o zi în urmă, pe 21 Iunie 1941, Stalin pregătea asupra Germaniei şi României un atac nimicitor: „Pe 21 iunie 1941 a fost emisă decizia Biroului Politic al PCUS de alcătuire a fronturilor. Cinci regiuni militare de frontieră erau în mod secret transformate în fronturi. Totodată s-a stabilit conducerea unică a celor şapte armate ale eşalonului doi strategic. Comandant mareşalul Budionâi, comisar politic Gheorghi Malenkov, membru al Politbiroului, Statul major al liniei a doua de atac-Breansk… Atacarea URSS de către România şi Germania a fost un act preventiv al unei agresiuni deja decise asupra ţării noastre. Al unei agresiuni iminente ce trebuia să se producă în câteva săptămâni. O agresiune repetată, căci ultimatumul sovietic din 1940 a fost un act de război.” ( ibid., p. 231). După trecerea podului de lemn de peste Prut prima localitate care i-a întâmpinat a fost comuna Ţiganca cu fostele ei case albe zidite scund. Sovieticii s-au retras pe malul Nistrului.
40 de zile a durat acţiunea armatelor româno-germane de dezrobirea a Basarabiei, Bucovinei şi ţinutul Herţa, însumând pentru armata română jertfa a 24. 396 militari (morţi, răniţi, dispăruţi). „Pe 16 iulie 1941, la orele 13.00, sublocotenentul Aurelian Marinescu a înălţat tricolorul pe turla bisericii Sfânta treime.” (ibid., p.232)
Armatele româno-germane au mărşăluit: „ zi de zi şi noapte de noapte toată Basarabia până la Chişinău. Aici am stat două zile pe loc…În ultima zi am fost adunaţi pe companii şi comandanţii ne-au informat pe scurt despre cele ce aveam de urmat: că vom trece Nistrul şi vom avea ca obiectiv Odesa, pe care trebuia s-o dezrobim… Ne-au informat în continuare că şi dincolo de Nistru, în Transnistria, sunt tot sate moldoveneşti care trebuie dezrobite până pe malul stâng al Nistrului, la Odesa.” (Constantin Băcescu, Pentru Pământ şi Cruce-Jurnal de război-memorii din lagărul siberian. Ed. Reîntregirea Alba Iulia-2000, p. 36)
*
Ofiţerii români comandanţi se refereau fie la geţii de pe Tyras/ Nistru-Regatul tyrageţilor care l-au înspăimântat în anul 514 î.d. Hr. pe Darius I-împăratul perşilor scăpat cu viaţă de goana curajoasei sale cămile: c.f. Herodot, Istorii, Ed. Şt., Buc, 1961, vol.I, Cartea I-a; fie la Neamul geţilor de pe Nistru (Tyras) cărora li se spunea Tyrageţii. Strabon aminteşte că Tyrageţii locuiau pe Nistru, în <<câmpia geţilor>> care se întindea între Dunăre/ Istros şi Nipru/ Boristene.
În zona inferioară a fluviului Volga cuprinsă între Nipru şi Munţii Urali stăpâneau din antichitate două ramuri ale geţilor numiţi tysageţii (de la etruscul tysa/ tisa=puţin) şi evergeţii, care ne aminteşte de regele Ptolomeu III Evergetul (238-205 î.d. Hr.) supranumit Binefăcătorul. (Marie Nicolas Bouillet, Dictionnaire universel d’Histoire et de Geographie, Paris-1860)
„Înrudirea şi convieţuirea daco-geţilor, tirageţilor, tisageţilor, evergeţilor şi massageţilor cu popoarele scito-sarmate, remarcă P. L. Tonciulescu şi E. Delcea, în spaţiul cuprinzând Panonia, Dacia şi zonele de nord-pontice şi nord şi est-caspice până la hotarele Chinei se reflectă foarte sugestiv în fondul lexical comun tuturor acestor popoare, păstrat şi azi în limba daco-română, atestând că popoarele care îl posedă au convieţuit cândva în acest imens spaţiu, printre ele fiind desigur, şi massageţii, cei care sunt atestaţi în toate colţurile lumi.” (Paul Lazăr Tonciulescu/ Eugen Delcea, Secretele Terrei Istoria Începe În Carpaţi. Ed. Obiectiv, Craiova, p. 95)
Teritoriul dintre Nistru şi Bug denumit mai târziu Transnistria care îşi avea graniţa pe Bug aşa cum era pe vremea domnitorului Gheorghe Duca Vodă al Moldovei între 1665-1666; 1668-1672; 1678-1683 şi între 1673-1678, al Ţării Româneşti, hatman al statului căzăcesc dintre Bug şi Nistru, respectiv Ucraina Apuseană, între 1681-1683. (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Univers Enciclopedic, Buc. 2002, p. 382; Cristache Gheorghe/ Florian Tucă/ Cezar Dobre, Voievozi, Domnitori, Principi, Regi, Preşedinţi şi alţi Şefi de stat din spaţiul românesc Dicţionar. Ed. DC PROMOTION, Bucureşti-2004)
„Aşa se explică existenţa Transnistriei în perioada războiului ruso-turc din 1735-1739, având capitala la Balta, precum şi întinderea Valului lui Traian până la Don. De unde în antichitate, tirageţii se întindeau până la Nipru, datorită năvălirilor barbare şi a extinderii Imperiului rus spre sud (în anul 960 d. Hr., graniţa sa sudică era la sud de Moscova şi de Novgorod), în perioada războiului ruso-turc menţionat anterioar, Transnistria se învecina la est cu Donul, pe care trăiau cazacii moldoveni, astfel cum precizează, într-o cuvântare, regele Sobieski al Poloniei, în urma unui război cu Ştefan cel Mare: <<Nu mă bat cu cazacii de pe Don, pentru că sunt moldoveni>>(Paul L. Tonciulescu/ Eugen Delcea, op. cit., p.95)
*
Atacul de la Plosca a adus un azur liniştit zilei de 6 August 1941, încurajindu-i spre cele de la Bunafotca, Stern, creasta Dealul Porcului-Cota 102, când în rândurile ostaşilor ca o îmbărbătare a pătruns zvonul că Dumnezeu l-a trimis pe Petrache Lupu de la Maglavit, ca pe o binecuvântare. Au urmat atacurile de la Vigoda încheind cu ultima zi a lui August pe cel de la Octeabri. Începutul lui Septembrie aduce izbânda atacului de la Neutali înşirând pierderile din ce în ce mai mari către finalul ajungerii la Odesa.
14 Octombrie 1941-Ziua Cuvioasei Paraskeva le-a adus ostaşilor din campania lui Constantin Băcescu vestea capitulării Odesei în mâinile armatelor româno-germane. Ziua de 2 Noiembrie 1941 a fost închinată marii defilări care le aducea unora elogiul marilor eroi şi martiri, altora concedii şi grade pentru instruirea contigentelor 1941-1943. „Ziua de Crăciun a anului 1941. Crimeea ocupată de nemţi şi români. Sovieticii hotărăsc să o cucerească cu trupe aduse din Caucaz, pe mare, cu vapoare şi submarine (Crimeea este o peninsulă). Zi cu ger extrem, minus 42 grade, toate uleiurile minerale au îngheţat. Viscol năprasnic. Armamentul german şi român nu mai funcţionează. Armamentul rusesc, uns cu ulei de ricin (vegetal), este funcţional. Neamţul şi românul se apără cu patul armei, baioneta şi grenada.”(Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, Doi Plisnoţi Care Au Trecut Prutul. Vol. I. Tipo Moldova, Iaşi-2016, p. 244)
După săptămâna de concediu, caporalul Băcescu s-a prezentat la Regimentul IV-Piteşti. În februarie 1942, primeşte o grupă de recruţi din Compania a 8-a mitralieră, Batalionul II al Regimentului 30 Dorobanţi de sub comanda lui Răducu Gheorghe. În Iulie 1942, caporalul Băcescu s-a încadrat în Plutonul I, grupa a II-a a Companiei I condusă de Căpitanul Arvătescu. Duminică 2 August 1942, biroul mobilizări l-a recrutat pe fostul trăgător de mitralieră cu şcoală de cadre al Companiei a IV-a de pe frontul Odesei.
Colonelul Munteanu: –„Uite care e situaţia, caporal: începând de astăzi eşti vărsat la Centru de instrucţie Sărata din Basarabia pentru a instrui concentraţii veniţi din toată ţara, care urmează să plece pe front. Pentru asta eşti tu numit aici, numai pentru aşa ceva. Ai înţeles?” (ibid., p. 138)
Comuna Sărata cu case frumoase acoperite cu ţiglă fusese locuită de o populaţie germană pe care Hitler a dus-o în Germania, lăsând comuna pustie. Caporalul Băcescu a luat comanda grupei a III-a, a plutonului 3, al Companiei a III-a, formând faimosul Batalion I. Caporalul pe care l-a înlocuit l-a luat de-o parte şi l-a avertizat: „Fii atent că sunt puşcăriaşi. Să nu te iei rău cu ăştia că se răzbună.” Apoi acesta a plecat, iar pe mine mă trece un fior pe şira spinării şi m-am întrebat: <<Cum poate un colonel să mintă? Să-mi spună că sunt concentraţi iar ei să fie deţinuţi?>> (ibid., p. 145) Ce însemna înstrucţia şi pregătirea Batalionului I din localitatea Sărata? Iată ce povesteşte Doctorul în Drept, condamnat politic, Traian Trifan: „În anul 1942 eram în celularul din Aiud sute de legionari, în majoritatea elevi, studenţi, intelectuali. În ziua de 7 (5) Mai 1942, dimineaţa pe la orele 9, toţi deţinuţii am fost adunaţi în curtea închisorii (colţul T-ului celular dinspre birouri), pentru a ni se comunica ceva de interes personal. În scurt timp apare maiorul Munteanu Aurel, directorul închisorii, care dă citire unui decret lege, dat de Ion Antonescu, în care toţi legionarii deţinuţi care se desolidarizează de Mişcarea Legionară, pot fi eliberaţi din închisoare pentru a merge pe front pentru reabilitare.” (Mărturisesc Robul 1036. Ed. Scara, Bucureşti-1998, p. 80)
Iată ce conține Copia-duplicat, înregistrată la Penitenciarul Aiud sub nr.4150 (4151) din 9 Mai 1942, al memoriul Doctorului Traian Trifan adresat Ministrului Justiţiei :
„Domnule Ministru,
Subsemnatul Traian Trifan din Penitenciarul Aiud (fost prefect pentru jud. Braşov), condamnat la 16 ani M.S., am cerut în luna Iunie 1941, până în Martie 1942, să mi se îngăduie să merg pe front, pentru a-mi face datoria către ţară. Faţă de aceasta, Onor Direcţiunei Penitenciarului mi-a citit în ziua de 5 Mai 1942, adresa M.St.M. nr. 8178 din 29 Aprilie 1942. În răspuns ţin să vă arăt, că nu pot primi condiţiile din adresă pentru următoarele motive:
-Aprobarea mergerii pe front se dă ca o posibilitate de reabilitare. Nu am cerut şi nu voi cere acest lucru, deoarece ar însemna să mă înfierez singur, recunoscând că sunt vinovat, dement şi că am lucrat contra interesului Neamului şi Statului. Faptele trecutului mei politic nu mă înjosesc, ci mă onorează.
-Prin sentinţa de condamnare a fost umilită Legiunea şi calitatea (funcţia) legionară ce am avut cu stigmatul rebeliunii. Atâta timp cât această sentinţă nu va fi anulată, voi protesta cu toată fiinţa mea, până în ceasul morţii.”
Se spune în adresă: <<Domnul Mareşal Antonescu a hotărât să se dea posibilitatea condamnaţilor de drept comun şi celor politici să se reabiliteze luptând pe front la unităţile constituite aparte.
Aşadar: legionarii Căpitanului puşi alături, cot la cot, cu delicvenţii de drept comun. Unitatea astfel constituită este o insultă adusă Adevărului, morţilor noştri şi trecutului nostru de luptă naţionalistă şi anticomunistă. Plecarea pe front se face de la închisoare. Deci nu românul pleacă să-şi facă datoria, ci ocnaşul. Preşedinţia Consiliului de Miniştri a dat în presă cu referire la mergerea pe front a deţinuţilor politici, un comunicat, în care spune că unii comandanţi de unităţi refuză primirea deţinuţilor politici, refuz găsit explicabil şi întemeiat de Onorata Preşedinţie, din care motive se vor constitui unităţi speciale. Răspund că dacă armata nu are nevoie de ostaşi, nici eu nu mă pot degrada singur la acceptarea situaţiei inexprimabil de nedreaptă, de rebel şi ocnaş în care am fost pus. Moartea o primesc, dar umilirea Legiunii şi a trecutului meu legionar-niciodată.
Traian Trifan, deţinut, Penitenciarul Aiud
D-sale D-lui Ministru al Justiţiei, Bucureşti.>> (ibid., p. 71-72)
Mai departe unul din Brazii care s-au frânt, dar nu s-a îndoit-Traian Trifan, adaugă:
„Antonescu voia două lucruri: să arate că a rezolvat problema legionară prin eliberarea celor din închisori, eram atunci peste trei mii, şi cei instruiţi în cele două centre: Sărata şi Arciz, din Basarabia, odată trimişi pe front, să nu se mai întoarcă niciunul. Aşa după cum s-a întâmplat. Mulţi au fost împuşcaţi pe la spate.” (ibid., p. 83)
O altă mărturie vine de la un membru marcant ţărănist Silviu Crăciunaş: „… în cursul războiului împotriva Uniunii Sovietice, mareşalul Antonescu a decis să scoată din închisori şi lagăre pe legionarii deţinuţi…, trimiţându-i pe front, cu ordine strict adresate ofiţerilor comandanţi să trimită elemente legionare în cele mai expuse poziţii de luptă, de unde să nu se mai întoarcă niciodată. Ordinele au fost executate cu stricteţe.” (Silviu Crăciunaş, Reabilitarea. Ed. Vremea, Bucureşti-2000, p. 73)
Doctorul în Drept Victor Corbuţ, decorat cu Coroana României, cl. V-a cu Spade şi Panglica „Virtutea Militară”, trimis pe front pentru reabilitare, a luptat ca ofiţer, 3 ani în regimentul 37 Artilerie, mărturisind că: „Nici nu apucasem să dăm ochii cu inamicul ci încă mărşăluiam departe de liniile de luptă, pe drumurile desfundate ale Ucrainei, când comandantul de divizie (*) îl cheamă deoparte pe camaradul meu (*) care avea acelaşi grad cu mine şi împreună aveam comanda administrativă a câte unui grup de comandă divizie, şi-i spune: <<Uite măi Gheorghe ce mi-a spus comandantul de regiment (*) chiar acum… Îi vezi pe cei doi sublocotenenţi care merg călare alături în fruntea unităţilor lor? la primul semn suspect tragi în ei>>. Apoi maiorul s-a îndepărtat iar camaradul meu mi-a transmis şi mie cele de mai sus.” (Victor Corbuţ, Civitas Diaboli. Ed. Elisavaros, Bucureşti-2005, p. 325)
O preţioasă mărturie vine din partea preotului ortodox luptător pe frontul din Răsărit, Nicolae Crăcea, care ştia despre dispoziţia expresă dată de Şeful statului, de concentrare a legionarilor pentru reabilitare începută în Iunie 1942: „Toţi au fost trimişi la <<Centrul 5 de instrucţie-Sărata-din sudul Basarabiei>>. Au fost formate 20 de batalioane, deci în total 12 000 de suflete au trecut pe la Sărata, murind în cea mai mare parte… Şi toţi erau reabilitaţi <<post mortem>>.” (Nicu Crăcea, Dezvăluiri Legionare. Ed. Elisavaros, Bucureşti-2001, p. 35)
În acelaşi spirit ne lasă mărturie, Dr. Şerban Milcoveanu, fostul preşedintele U.N.S.C.R: „În martie 1942 trimite pe front (e vorba de Ion Antonescu) în linia I, 15 000 intelectuali universitari cu ordin special secret de asasinare. Au fost omorâţi 14 500 şi eu sunt unul din cei 500 supravieţuitori. Tot în martie 1942 trimite pe front în batalioanele 900, 990-994 circa 4000 de elevi de liceu şi la plecarea din lagărul de la Sărata din sudul Basarabiei strigă cu voce tare: <<Veţi muri unul după altul până ce şefii voştri de la Berlin mi se vor subordona.>>
Destinul a fost ca aceste batalioane de elevi de liceu să fie împinse între mitralierele sovietice trăgând din faţă şi mitralierele româneşti trăgând din spate. Întreg acest masacru şi întreagă această ruşine cu unica cauzalitate de a avea şefia Mişcării Legionare şi de a face din ea suportul dictaturii.” (Dr. Şerban Milcoveanu, Teroarea de Stat până la 22 decembrie 1989. Bucureşti-2004, p. 163)
Dr. Nicolae Bacalbaşa, citându-l pe doctorul Milcoveanu, care amintea doar batalioanele: 900, 990 şi 994, face referire la patru batalioane de elevi. Dar, având şi evidenţa Batalionului-Independent 991, consemnat de sergentul-erou Băcescu în Jurnalul său putem spune că cele patru batalioane de elevi erau următoarele: 900, 990, 991 şi 994.
„Numai că, de pildă, ofiţerii însuraţi cu evreice care nu au acceptat să divorţeze au fost trimişi în batalioanele disciplinare. În acest mod a murit pe front un maior, citat de doctorul Şerban Milcoveanu…, trimis în cele patru batalioane alcătuite din elevi de liceu trimişi pe front pentru că aparţineau structurilor naţionaliste ale <<Frăţiilor de Cruce>>. Batalioane de sacrificiu.” (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, Doi Plisnoţi Care Au Trecut Prutul. Vol. I. Tipo Moldova, Iaşi-2016, p. 239)
„Promisiunea ca şi cererea nu erau prea roze, spunea George Popescu, deoarece nu era vorba de o eliberare ci de o scoatere murdară din închisoare şi trimiterea pe front în linia întâi (pentru reabilitare, unde te aştepta o moarte sigură), cu alte cuvinte se plănuia o reabilitare prin moarte.” (George Popescu, Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului.Ed. Majadahonda, Bucureşti-1997, p. 8)
Toader Ioraş, consemnează mărturia despre misiunea specială privind graţia reabilitării:
„Batalioanele de reabilitare în care, alături de pungaşi, cot la cot cu tâlharii de drumul mare, amestecaţi printre toate lepădăturile societăţii, sunt încadraţi şi legionarii. Aceste formaţiuni inventate de o minte plină de ură, se ştie, sunt condamnate de la început. cei care vor scăpa de focul inamic vor fi seceraţi din spate de mitralierele româneşti.” (Toader Ioraş, „Oaspeţi” ai Marelui Reich. Ed. Gama-1997, p. 47)
Batalionul I-Sărata-Basarabia era format din: mr. Buruiană din Moldova-compania a III-a, căpt. Costescu din Bucureşti-plutonul I, lt. Pavel Gheorghe-rezervist, din Moldova, comandaţii de grupe şi deţinuţii alcătuind 1001 suflete. Caporalul Băcescu devenit închietor al plutonului 3 sub comanda lt. Pavel Gheorghe a primit decoraţia Bărbăţie şi Credinţă cu spade. După o instrucţie scurtă şi sumară li s-a promis linia I-a în compania Batalionului „991-Independent”. Ziua de plecare: 1 Septembrie 1942. S-a traversat cu trenul Basarabia, Nistrul, Odesa, Bugul, Nipru-Petroschi, debarcând pe ţărmul mării Azov la Mariopol de ziua Sfintei Fecioare Maria, la 8 Septembrie 1942.
Batalionul 991-Independent cu cei 1001 ostaşi s-a ataşat Diviziei a 5-a infanterie, compusă din regimentele: 8 Buzău, 9 Râmnic şi 32 Mircea-Ploieşti, 2 regimente de artilerie şi două brigăzi de specialişti. Marşul a început pe 9 Septembrie 1942-Ziua Sf. dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana din Mariopol ajungându-se pe 1 Octombrie după 750 km la Cotul Donului. „Mărşăluiam zilnic de dimineaţa până seara numai cu o cană de ceai şi un sfert de pâine drept hrană. Străbăteam 20, 30, uneori mai mulţi kilometri până ajungeam acolo, unde era bucătăria oprită pentru prepararea hranei… Trecând prin Dombas ajungem la Doneţ.” (ibid., p. 163)
Asaltul asupra sovieticilor a început cu Atacul de la Cotele 201, 202, 203. Ajutaţi de o parte din Batalioanele tot de sacrificiu formate Sărata şi Arciz şi Divizia a 6-a, Batalionul 991 a pus stăpânire pe ultima Cotă a marelui Cot al Donului, împrejmuit de Valea Zorizei la circa 60 km nord-vest de Stalingrad. Divizia a 5-a făcea eforturi disperate pentru a cuceri şi ei ultima Cotă, ca să se aşeze pe acelaşi aliniament cu Divizia a 6-a: „Ni se cerea să intervenim acolo unde lupta era mai grea şi ei nu puteau, singuri, să ocupe cota respectivă sau erau contraatacaţi de ruşi. În felul acesta noi am devenit batalion de sacrificiu. Până şi ruşii aflaseră de vestitul nostru batalion de deţinuţi, astfel încât ori de câte ori ştiau că luptă cu noi intrau în panică şi se retrăgeau…Atacurile ce continuau neîncetat răriseră rândurile Batalionului 991 aproape la jumătate… Noi, Batalionul 991 Independent, cei care fuseserăm folosiţi ca batalion de sacrificiu în cele mai grele lupte, am reuşit să ne fixăm mai sigur acolo pe un deal, unde în faţă şi puţin la dreapta se contura Valea Zarizei, împânzită toată cu lăstăriş… În seara zilei de 7 spre 8 Noiembrie, când se sărbătoresc Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, un nor gros şi cu vânt de stepă a stârnit mai întâi ploaia, care s-a transformat în lapoviţă şi apoi în ninsoare.” (ibid., p. 191) Sovieticii au contraatacat, dar graţie Batalioanelor de sacrificiu, cu sacrificii mari poziţia victoriei pe Cotul Donului a fost păstrată. Un subordonat al Sergentului Băcescu l-a informat că generalul Şteflea oprind trimiterea altor trupe noi pentru întărirea poziţiei, nemţii le-au tăiat suplimentul de hrană rece: pesmeţi, marmeladă, unt, ţigări şi bomboane:
–„Da’ cine ţi-a spus ţie toate astea? îl întrebai eu atunci trecându-mă un fior prin tot corpul.
-Am auzit de la un ofiţer venit de la Statul Major şi trimis de generalul Şteflea să anunţe în secret mai mulţi ofiţeri de aici, de pe front, să se întoarcă în ţară pe motiv de concediu. Şi căpitanul Costescu este plecat tot în concediu, a mai adăugat soldatul…În dimineaţa zilei de 18 noiembrie, profitând de ceaţa aceea, ruşii pornesc în secret marea ofensivă ce a schimbat soarta războiului.” (ibid., p. 203)
(va urma)
Lasă un răspuns