De la căderea Turnurilor am început să ne „obișnuim” cu evenimente cu totul neobișnuite care ne pun la cazne logica și bunul simț. De n-ar fi să ne gândim decât la atmosfera electorală tensionată din S.U.A., unde zilnic aproape Hillary și Trump varsă unul asupra celuilalt sarcasm și foc amenințător. Este o grotescă luptă pentru putere, nu pentru soluții optime de vindecare a rănilor deschise ale Americii. Această luptă reverberează neliniști în lume și nu o dată primesc e-mailuri de îngrijorare din țara mea de baștină. În această ambianță congestionată, rezultatul unui sondaj realizat de agenția Magenta Consulting la Chișinău și în alte localități urbane și rurale pe tema opțiunilor privind unirea Republicii Moldova cu România ne-a descrețit fruntea, făcându-ne să visăm cu ochii deschiși. Din eșantionul de o mie cinci sute de respondenți doar patru la sută din populație se opune unirii și aproape 50 la sută și-o doresc. Dintre aceștia din urmă, 28-30 la sută reprezintă nucleul dur, de nădejde al celor care fără ezitare luptă pentru întoarcerea la patria mumă de lângă care au fost smulși de vitregiile istorice. 11 la sută dintre locuitorii Republicii Moldova au și cetățenie română, iar 16 la sută plănuiesc să o solicite în viitorul apropiat. Pentru că nu s-a investigat fenomenul imigrării, se crede că aproximativ opt sute de mii de basarabeni au plecat să-și caute șanse mai bune de viață în afara țării lor. Nivelul de dezamăgire a populației basarabene după cei douăzeci și cinci de ani de la proclamarea independenței Republicii Moldova la 27 august 1991, este de 80 la sută pentru că cetățenii acestei țări sunt de cinci ori mai săraci decât frații lor din România, a arătat Dan Dungaciu, la Realitatea TV (emisiunea Jocuri de putere) în data de 5 august a.c. Și noi care credeam că în Europa începutului de mileniu trei nu se poate cădea mai jos decât a făcut-o standardul vieții în România. Iată că se poate. Dl. Dan Dungaciu a relevat în informarea sa contextul vestic european favorabil pentru rezolvarea problemei România – Republica Moldova, adică a subliniat că există o doză de bunăvoință pe această temă. Ba a mers până acolo să ne arate că Angela Merkel, cancelarul Germaniei ar fi dispusă să trateze cu Federația Rusă pentru integrarea Republicii Moldovenești Nistrene cu statut autonom în Republica Moldova. Și atunci, mult mai surâzător este pentru români și pentru occidentali drumul Basarabiei spre integrare europeană prin România.
Multe dureri românești se leagă și de Basarabia, nu doar de Transilvania. Stăpânirea românească asupra Basarabiei a fost foarte volatilă, de parcă s-ar fi aflat pe nisipuri mișcătoare. Cele două imperii hrăpărețe, otoman și rusesc s-au jucat cu Basarabia noastră ca și cu o minge, în ciuda evidenței că provincia era românească, așa cum o arată numele ei, care se trage de la dinastia Basarabilor, întemeietoare a Țării Românești. În 1484 turcii cuceresc malurile Dunării și Mării Negre cu cetățile-porturi Chilia și Cetatea Albă, iar în 1538 cuceresc Tighina și restul teritoriului de acum încolo numit de ei Bugeac, iar de români și restul Europei, Basarabia. Tot ei iau în stăpânire în 1713 și cetatea Hotinului cu ținutul dimprejur, dar acest ținut nu făcea încă parte din Basarabia. Războiul ruso-turc (1806-1812), scontat cu triumful Rusiei, va împinge Basarabia în sfera învingătorului, care tocmai în scopuri anexioniste se bătuse. Prin Pacea de la București (16/28 mai 1812), absolut frauduloasă, țarul Alexandru I anexează nu doar teritoriile românești, care aparținuseră otomanilor, ci și zona de est a Moldovei dintre Prut și Nistru, care nu aparținuse niciodată otomanilor. Brokerul acestei păci, Gaspard Louis conte de Langeron s-a dat cu cel tare, slujind interesele imperiului țarist. Românii erau s-o pățească rău de tot pentru că țarului, ca oricărui învingător lacom, i-ar fi trebuit și cele două principate române. Noroc cu iminența campaniei lui Napoleon împotriva Rusiei, care l-a distras pe țar de la planurile lui cotropitoare. Țarul a fost chiar mai rău decât turcii. Autonomia guberniei garantată în 1812 a fost anulată în 1828, limba română eliminată din administrație, biserica românească a fost transferată de la Patriarhia de Constantinopol la Patriarhia Moscovei, s-a trecut la rusificarea toponimelor. S-a procedat în cea mai drastică manieră de deznaționalizare, ca să uite cei cuceriți cine sunt și de unde vin. Ce-or fi având acești stăpânitori ai lumii cu stirpea națiilor, de ce vor cu toții indiferent de timpul lor să calce peste sufletul neamurilor? Vedem și acum cât zgomot pentru globalizare și câtă înverșunare împotriva valorilor identitare!
Prăbușirea Imperiului Țarist în prelungirea Primului Război Mondial a creat condiții pentru mișcarea națională a românilor și pentru inițierea demersurilor pentru Marea Unire din 1918. Unirea Basarabiei cu România a fost hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie 1918. Recunoscută de Societatea Națiunilor a fost combătută dușmănos de autoritățile sovietice, care o califică drept „înscenare imperialistă”. Atitudinea sovietelor conduse de Lenin față de unirea Basarabiei cu România reliefează din plin caracterul imperialist al noului stat, care se năștea și care în politica externă acționa în prelungirea politicii anexioniste țariste. Alte măști, aceeași față. Marea Unire le stătea în gât atât ungurilor, cât și sovieticilor. Era ceea ce ei în paranoia lor nu puteau accepta. De aici înscenarea a tot felul de manevre menite a submina unitatea încă fragilă a provinciilor românești. Adversarii României întotdeauna au încercat prin toate mijloacele să împiedice crearea unei stabilități în România, ceea ce ar fi contravenit politcii expansioniste a vecinilor noștri. Românii azi ar trebui să tragă învățămintele necesare din istorie. Dar ca să poată face așa ceva ar trebui să se pună la punct manualele de istorie a României, pentru ca tinerele generații să afle adevărul, nu contrafacerea lui fie de Roller, cum s-a întâmplat în dictatura comunistă, fie de istoria alternativă de azi, inventată de neoliberalismul globalist obsedat să șteargă specificul național.
Înverșunarea lui Lenin de a împiedica prin orice mijloace unirea Basarabiei și a Bucovinei de Nord se traduce în sarcina pe care i-a trasat-o lui Cristian Rakovski, cetățean român de origine bulgară, de a înlătura „amenințarea românească”. Astfel că acesta a trimis în ianuarie 1918 trupe la Chișinău pentru a ataca Sfatul Țării. Lenin s-a arătat foarte suportiv când Rakovski i-a cerut întăriri militare. Doar cursul războiului l-a forțat pe Rakovski să-și întrerupă operațiunile antiromânești, ceea ce a dat răgaz Sfatului Țării din Chișinău să voteze la 27 martie 1918 unirea cu România. Trebuie să subliniem că la o săptămână după Unire, Lenin l-a numit pe Rakovski consilier responsabil pentru toate operațiunile privitoare la Basarabia. Din acel moment, arată Larry Watts în cartea sa „With Friends like These”, acțiunile contra României în Basarabia au fost de spionaj, sabotaj, teroriste și paramilitare. Intenția acestui cetățean român de origine bulgară, cu vechi state de funcțiune în Comintern, înverșunat dușman al românilor, era cotropirea României, alungarea Regelui și bolșevizarea țării. Planul lui Rakovski a fost dejucat datorită intervenției prompte a englezilor, care ne erau aliați și datorită reacției ferme a guvernului Brătianu, care a trimis în decembrie 1917 glorioasa divizie 11 din Slatina sub conducerea Generalului Traian Broșteanu să ia poziție pe malul drept al Nistrului.
Pacea de la Trianon are semnificația unui gest justițiar de recunoaștere a unui adevăr istoric, a voinței unui popor care a dat o jertfă de sânge totalizând 985.000 de morți. Prin comparație, au murit 33 la sută de români din totalul efectivului mobilizat, 10,66 la sută din Marea Britanie, 17,48 la sută din Rusia și 18,29 la sută din Franța. (vezi Nicolae Ciobanu, Pierderile umane ale României în timpul Războiului de Întregire, PDF). Ca să înțelegem cât de dramatic a fost momentul Unirii și tot ce a urmat după el trebuie să amintim de intensificarea acțiunilor ostile atât din partea Ungariei cât și din partea autorităților sovietice. Paralel cu operațiunile de sabotaj sovietic desfășurate în Basarabia erau în plină acțiune cele ungurești în Transilvania. Spionajul românesc raporta guvernului la începutul lui decembrie 1918 că trei mii de agenți unguri aruncau în satele românești bani și milioane de manifeste împotriva Unirii. Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează după Marea Unire realizată de români și continuă a lua măsuri, a crea societăți, brigăzi și organizații de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluție asupra activității din Basarabia, care stabilea strategia și propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acțiuni de subminare a autorității românești în Basarabia, totul concură spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia și în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar. Colaborarea sovieto-maghiară continuă să funcționeze și în absența lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic și maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esențială a politicii lor externe (subl. ns.). Acești vecini doreau cu ardoare să dezmembreze statul național unitar și suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească și astăzi.
Au fost vremuri triste pentru România: pe 26-28 iunie 1940 se dă ultimatumul României pentru cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Pe 30 august 1940 România cedează Ungariei Transilvania de Nord. Politicile de exterminare, genocid, deportare și deznaționalizare în Transilvania de Nord și Basarabia și Bucovina de Nord au fost similare. Privitor la Vasile Luca, trebuie să știm că făcuse parte din Armata Roșie din Ungaria și luptase în 1919 împotriva României. În 1920 condusese P.C.R. în ilegalitate la Brașov. În 1940 se afla în arest la Cernăuți, fiind eliberat de trupele de ocupație sovietice și numit viceprimar al Cernăuțiului. În această calitate Vasile Luca a deportat circa 30.000 de români și a organizat numeroase execuții, rivalizând cu ocupația hortystă din Transilvania de Nord. În cruzimea lui antiromânească a fost întrecut doar de Leonid Brejnev, care între 1950-1952 ca prim-secretar al „Moldovei Sovietice” prin lichidări și deportări în Siberia și Asia Centrală a redus populația românească cu 250.000 de oameni, motiv pentru care a fost poreclit „măcelarul Moldovei”. Și să ne mai mirăm de ce campania lui Gheorghiu-Dej de epurări ale Partidului Comunist dupa moartea lui Stalin l-a inclus și pe trădătorul Vasile Luca!
Crearea României Mari nu s-a făcut pocnind din degete, ci cu sacrificii de vieți omenești, cam 985.000 în Războiul de Întregire a Neamului, ceea ce a reprezentat 33 la sută din totalul efectivului mobilizat, în comparație cu 10.66 la sută în cazul Marii Britanii, 17.48 la sută în cazul Rusiei și 18.29 la sută în cazul Franței. Și când asemenea jertfe s-au făcut pentru România Mare te întrebi cu stupoare cum de-a fost posibil ca președintele Emil Constantinescu, în iulie 1997, la reuniunea de la Davos pe teme de politică externă, să ofere cu nonșalanță teritoriile ocupate samavolnic de Ucraina cu sprijinul sovietelor, fără să aibă mandat pentru un asemenea gest revoltător de la poporul român. Regretatul academician Florin Constantiniu observa cu temei caracterul catastrofal al deciziei președintelui Constantinescu: „În 1997 pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940) sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947)”. Tratatul cu Ucraina semnat de fostul președinte este expresia unei mari lașități și iresponsabilități prin recunoașterea dreptului de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii ocupate cu forța de fosta Uniune Sovietică. Petre Roman era pe atunci președintele senatului, Adrian Severin – ministru de externe, iar Silviu Brucan ideologul și consilierul acestora. La îndemnul lui Silviu Brucan cei doi au acționat pentru comiterea uriașei nedreptăți față de poporul român. Dan Dungaciu a observat în emisiunea de la Realitatea TV că „oracolul din Dămăroaia” justifica trădarea prin pericolul pierderii Transilvaniei, punct de vedere total eronat, absurd. Transilvania nu este un teritoriu litigios, Transilvania este un drept sacrosanct de care nu ne poate lipsi nimeni. Ea este în schimb folosită de către toți aceia care lucrează împotriva intereselor naționale. Și așa triumviratul Roman, Severin, Brucan l-au împins pe Emil Constantinescu să semneze cel mai lamentabil tratat de la căderea comunismului încoace. Nicolae Ceaușescu cu siguranță nu l-ar fi semnat, dar pionii „democrației originale” ne-au vândut fără mustrare de cuget, fără pic de respect pentru jertfele înaintașilor pe altarul iubirii de moșie. Între timp Silviu Brucan a trecut la cele veșnice, dar Petre Roman, Adrian Severin și Emil Constantinescu sunt bine mersi, fără nici o remușcare pentru transacționarea pământului românesc pe care se află Cetatea Albă, ținuturile Herței și ale Hotinului, sanctuarul de cultură al Cernăuților, unde a studiat genialul Eminescu. Senatul, păstorit de Petre Roman a votat la 7 iulie 1997 cu 65 de voturi pentru, 50 contra și trei abțineri, acoperindu-se de oprobriu.
Mihai Eminescu a înfierat multe racile ale timpului său, dar nu și-a putut imagina atâta nepăsare și reavoință de câtă au dat dovadă „triumvirii” mai sus amintiți. Zice Eminescu: „Oricât de mulți oameni răi s-ar găsi în această Țară, nu s-ar găsi niciunul care ar cuteza să pună numele său sub o învoială prin care am fi lipsiți de o parte din vatra strămoșilor noștri”, citat înscris pe coperta din spate a cărții lui Tiberiu Tudor. Iată că „democrația originală” a zămislit homunculii capabili și de atare crimă împotriva națiunii române. Astăzi niciunul dintre ei nu-și asumă fapta rușinoasă, după obiceiul frecvent practicat la noi, unde autorii de fărădelegi se prefac că nu știu nimic, nu-și amintesc nimic, cufundându-se într-o tăcere filosofică. Chiar și cei care îi iau la rost nu se zbat să îndrepte lucrurile. Este cazul președintelui Traian Băsescu care a critica virulent în numeroase rânduri rușinosul tratat, dar nu a intreprins nimic pentru a-l denunța, deși a avut prilejul. Și așa ne-am cufundat în netrebnicia pe care filosoful Constantin Noica a pus-o la zid cu o înjurătura „mama ei de netrebnicie românească”.
Lasă un răspuns