Despre copilăria şi „fraţii” lui Iisus Hristos… (2)

Despre copilăria lui Iisus Hristos – note apocrife

Despre felul petrecerii în Egipt a familiei sfinte nu sunt informații care să fi ajuns până la noi. Golul acesta este umplut de Evangheliile apocrife, din care foarte puține infor­mații sunt plauzibile, cu atât mai mult cu cât ele nu au fost asumate de către Părinții Bisericii. Multe astfel de povestiri relatează minuni pe care Mântuitorul le-a făcut în copilăria Sa. Sfinții Părinți, cum este Ioan Gură de Aur, spun că singura minune pe care Domnul a făcut-o înainte de începerea activității sale publice a fost cea de la vârsta de 12 ani, din Templu, pe care o relatează Sfântul Evanghelist Luca.

Există însă o foarte frumoasă povestire care se găsește în Sinaxarul egiptean. Acolo ni se spune că familia sfântă, când a fost să treacă prin­tr-un loc plin de tâlhari, a hotărât să o facă noaptea, pentru a nu fi văzuți. În drum însă au văzut doi tâlhari ce păreau cuprinși de somn. Numele lor era Dismas și Gestas. „Dismas s-a trezit atunci din somn și, văzându-i pe călători, s-a apropiat de Maica Domnului, ca să afle ce ținea la piept.

Văzând Pruncul, s-a minunat de frumusețea Lui și a zis: «Dacă Dumnezeu ar lua trup omenesc, nu ar fi mai frumos decât acest Prunc!». Apoi Dismas, întorcându-se către Gestas, care se trezise și se apropiase și el, i-a zis: «Rogu-te, să-i lăsăm pe acești oameni să treacă în pace. Să nu-i trezim pe tovarășii noștri, ca nu cumva să-i vadă pe aceștia». Dar Gestas s-a împotrivit. Dismas i-a zis iarăși: «Îți voi da patruzeci de drahme și, ca arvună, ia acum brâul meu». Și Dismas i-a întins brâul, chiar pe când îi vorbea.

Atunci, Născătoarea de Dumnezeu i-a spus lui Dismas plină de recunoștință pentru bunătatea ce le-o arăta: «Fiul meu îți va răsplăti pentru că l-ai cruțat astăzi. Domnul Dumnezeu te va primi la dreapta Lui și îți va ierta păcatele». Și, într-adevăr, după treizeci de ani de la această întâmplare, pe când Fiul lui Dumnezeu era pe Cruce, chiar acești doi tâlhari au fost răstigniți alături de Iisus Hristos, Dismas la dreapta, iar Gestas la stânga Crucii Lui. Fiind răstignit, Dismas s-a căit pentru viața păcătoasă pe care a dus-o și l-a mustrat pe Gestas pentru ocările ce le aducea acela Domnului: «Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în ace­eași osândă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă nu a făcut nici un rău». Și, după cum știm, Dismas a fost în chiar acea zi împreună cu Iisus Hristos în rai. Căci zicând: «Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta», a primit acest răs­puns de la Domnul: «Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai»” (cf. Luca, cap 23).

După cum se poate vedea, viața Maicii Domnului este adânc legată de viața Mântuitorului, multe episoade pe care tradiția le-a consemnat sunt comune în cele două biografii. Tot legat de călătoria în Egipt a Familiei Sfinte, tradiția mai amintește un episod. La un moment dat au trecut cu toții prin apropierea pustiei schetice (Wadi el-Natrun), despre care ni se spune că a fost binecuvântată de Pruncul Iisus. Acolo, în acel de­șert, a înflorit peste trei veacuri grandiosul monahism egiptean, care a dat lumii numeroși sfinți și care a lăsat urme de neșters în istoria creștinismului și a spi­ritualității răsăritene. Aici este locul de naștere al Patericului, cartea ce cuprinde cuvintele bătrânilor înduhovniciți, una dintre lecturile fundamentale pentru creștinii din toate veacurile.

Alte relatări, indicii şi referinţe biografice despre copilăria şi “fraţii” lui Iisus Hristos

Fericitul Ieronim, care era un lingvist fin şi un bun cunoscător al limbii ebraice, a remarcat că, în limba vechilor evrei cuvântul frate (’ah) putea însemna, atât frate de sânge, cât şi frate vitreg, nepot sau văr. „Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi?” (Marcu 6,3).

 Această nedumerire era exprimată de adunarea din sinagoga din Nazaret, oraşul copilăriei lui Iisus (cf. Matei 2,23), imediat după ce El citeşte un pasaj din profetul Isaia (Isaia 61,1-2) şi-l interpretează referitor la Sine Însuşi (cf. Luca 4,21).

Indicaţia este preţioasă întrucât ne dă o listă de patru fraţi şi (cel puţin) două surori ale lui Iisus, al căror nume însă nu a fost reţinut de autorii Sfintelor Evanghelii. Noul Testament îi menţionează pe aceşti fraţi ai lui Iisus în şapte episoade diferite: Marcu 3,31-35 (a se vedea şi Matei 12,46-50; Luca 8,19-21); Marcu 6,3 (a se vedea şi Matei 13,54-58); Ioan 2,12; 7,3.5.10; Fapte 1,14; 1 Corinteni 9,5; Galateni 1,19.

Dar putem spune că Iisus a avut fraţi? Este vorba de fraţii şi surorile din aceeaşi mamă şi/sau tată sau aceste expresii trebuie înţelese altfel?

Semnificaţia semantică a cuvintelor greceşti adelphos şi adelphe

În toate pasajele Noului Testament menţionate, cuvântul „frate” este redat de grecescul adelphos, iar cuvântul „soră” de grecescul adelphe. Aceşti termeni sunt lipsiţi de ambiguitate. Combinaţia dintre alfa copulativ şi radicalul delphys (uter) înseamnă etimologic „născut [ă] din acelaşi pântece”. Desigur, cuvintele greceşti din Evanghelii, ca toate cuvintele din greacă clasică cunosc şi un sens metaforic a cuvântului „frate”, similar cu cel de astăzi. Această utilizare este frecventă la Evanghelistul Matei (cf. Matei 5,22-24.47; 7,3-5; 18,15.21.35). Ea este mai rară în Luca (cf. Luca 6,41-42; 17,3) şi complet absentă în Marcu.

În mod similar, cuvântul „frate” se referă adesea la ucenicii şi apostolii lui Iisus, ca în textul de la Matei 28,10: „Atunci Iisus le-a zis: «Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea»” (a se vedea şi Ioan 21,17; Luca 22,32). De asemenea, este cert faptul că primii creştini se numeau între ei „fraţi” şi „surori” (cf. Fapte 1,15; 6,3; 9,30 etc.). Dar în acest caz, contextul nu lasă nici o îndoială cu privire la semnificaţia cuvântului.

Cu toate acestea, atunci când vine vorba de „fraţii” lui Iisus este exclus faptul ca termenul să desemneze pe cei care urmează învăţătura Lui: distincţia între fraţi şi ucenici este evidentă (cf. Ioan 2,12) şi adesea cele două categorii sunt opuse una alteia (cf. Matei 12,46-50). Atitudinea lor este diferită de cea a ucenicilor Săi: „Şi auzind ai Săi, au ieşit ca să-L prindă, că ziceau: «Şi-a ieşit din fire»” (Marcu 3,21). În mod similar, atunci când Evanghelistul Ioan ne spune că „fraţii” lui Iisus „nu credeau în El” (Ioan 7,5), este exclus ca termenul să fie folosit în sens metaforic: ucenicii lui Iisus care nu cred în El nu pot fi ucenicii Săi. Vorbind de „fraţii” lui Iisus, Evangheliile ne descriu deci o legătură de rudenie. Dar în ce constă aceasta?

De la „fraţii” lui Iisus la „verii” lui Iisus

În anul 380, un creştin din Roma pe nume Helvidius a compus o scriere în care afirma că Fecioara Maria a avut cu Iosif, după naşterea lui Iisus, alţi copii care sunt fraţii şi surorile menţionaţi în textele Evangheliei (cf. Ieronim, Adversus Helvidium). Pentru a-şi dezvolta această teorie, Helvidius s-a folosit în primul rând de Tertulian (160-220) care, bazându-se pe Evanghelia după Marcu (cf. Marcu 3,31-35), a susţinut această idee pentru a demonstra, împotriva lui Marcion şi a adepţilor săi, adevărata „umanitate” a lui Iisus (cf. Tertulian, Contre Marcion IV, 19). În scurt timp monahul Iovinian şi de Bonosus, episcop de Sardica, în Illyria, au adoptat concepţia lui Helvidius.

Opinia lui Helvidius a fost vehement contestată de Fericitul Ieronim care, în 383, în Adversus Helvidium, a susţinut pururea fecioria Mariei. În aceeaşi epocă, episcopul de Milan, Sfântul Ambrozie, reacţionează şi el împotriva lui Iovinian obţinând excomunicarea acestuia în anul 390 după două sinoade: unul a avut loc la Roma sub papa Siricius (384-399) şi celălalt în eparhia sa, la Milan.

În anii 391-392, Sinodul de Capua, prezidat de asemenea de Sfântul Ambrozie s-a aplecat asupra cazului lui Bonosus. La început sinodul a amânat răspunsul, dar în cele din urmă Bonosus a fost condamnat de un sinod ţinut în Salonic (cf. Ambrozie al Milanului, De virginibus).

Întrucât punctul de vedere al lui Helvidius a fost respins, în conformitate cu credinţa în pururea fecioria Mariei, a trebuit să se găsească o explicaţie pentru existenţa „fraţilor” şi „surorilor” lui Iisus. Fericitul Ieronim a fost atunci primul Părinte al Bisericii care a susţinut că „fraţii” lui Iisus sunt de fapt „veri”, şi că Maria şi Iosif au rămas neprihăniţi. Bazându-se pe un text al lui Hegesip, citat de Eusebiu de Cezarea (cf. Eusebiu, Historia Ecclesiastica III, 11 19 20 şi IV, 22.), Fericitul Ieronim a identificat pe verii lui Iisus ca fiind copiii unei surori ai Maicii Domnului, care s-ar fi numit Maria lui Cleopa (cf. Ieronim, Adversus Helvidium 13-15).

Semnificaţia semantică a cuvântului ebraic ’ah în Vechiul Testament

Pentru a-şi apăra opinia, Fericitul Ieronim, care era un lingvist fin şi un bun cunoscător al limbii ebraice, a remarcat că, în limba vechilor evrei cuvântul frate (’ah) putea însemna, atât frate de sânge, cât şi frate vitreg, nepot sau văr. La trecerea din ebraică în greacă, susţinea Fericitul Ieronim, traducerea Septuagintei a redat în mod constant ’ah prin adelphos, ceea ce înseamnă, fără îndoială, frate. Astfel s-a ajuns să se considere ca în Noul Testament „verii” lui Iisus să fie desemnaţi ca „fraţii” Săi.

Este adevărat că, în cadrul aceleaşi familii, atât limba ebraică, cât şi aramaica veche nu distingeau în mod evident gradele de rudenie. Ebraica foloseşte, în general, cuvântul ’ah care în mod extins poate avea sensul de „unchi, nepot, văr”. Această carenţă poate fi explicată prin faptul că la vechii evrei, ca şi la alte popoare, termenul „frate” se referă la membrii familiei extinse sau la comunitate. Acesta este motivul pentru care, în Biblia ebraică, rudele sunt adesea menţionate ca fiind fraţi şi surori. Astfel, Lot este prezentat ca „fratele” lui Avraam în Facerea 13,8: „Atunci a zis Avram către Lot: «Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi»”. De fapt este vorba de nepotul lui Avraam (cf. Facerea 12,5; 14,12). În Facerea 31,46: „Apoi a zis Iacov către fraţii săi: «Adunaţi pietre»”, aici este vorba de fapt nu de fraţii lui Iacov, ci de unchii săi.

În episodul în care fetele lui Eleazar s-au căsătorit cu verii lor, aceştia sunt numiţi „fraţi”: „Eleazar însă a murit şi n-a avut feciori, ci numai fete şi le-au luat de soţii fiii lui Chiş, verii [’ahim în textul ebraic] lor” (1 Cronici 23,22). Iar în cartea Iosua, este imposibil să ştim dacă Otniel „fiul lui Chenaz, fratele lui Caleb” (Iosua 15,17) este de fapt fratele sau nepotul acestuia din urmă. Bineînţeles lista cu astfel de exemple ar putea continua.

În toate cazurile Septuaginta traduce în mod mecanic ebraicul ’ah cu grecescul adelphos, fără a căuta să clarifice gradul de rudenie. Spre exemplu, în Facerea 29,12, Iacob spune Rahilei „că-i ruda [adelphosîn textul grec] tatălui ei şi că-i fiul Rebecăi”. Cu toate acestea, o examinare atentă a textelor din Septuaginta arată că doar un singur loc poate fi invocat în sprijinul argumentaţiei Fericitului Ieronim: în 1 Cronici 23,22 cuvântul ebraic ’ah indică „verii” şi a fost tradus în Septuaginta prin adelphos! În timp ce în Numerii 36,11, Septuaginta foloseşte cuvântul anepsios(văr) pentru a traduce expresia ebraică „fiii unchiului lor” (benê dôdehen).

Cuvântul „fraţi” în Noul Testament

 Cuvântul adelphos este folosit de 343 de ori în Noul Testament. După o examinare critică a fiecărei ocurenţe, putem constata că în nici un caz termenul „fraţi” nu se aplică personajelor despre care am putea spune că ar fi de fapt „veri”. Atunci când adelphos nu este folosit într-un sens figurativ sau metaforic, el descrie o relaţie biologică sau juridică, desemnând un frate de sânge sau legal. În chemarea lui Iisus a primilor Săi ucenici sau în lista celor Doisprezece Apostoli, de exemplu, Iacov şi Ioan sunt numiţi fraţi şi fii ai aceluiaşi tată, Zevedeu (cf. Matei 4,21; 10,2; Marcu 1,19; 3,17). Acelaşi lucru se aplică şi lui Simon Petru şi lui Andrei, a căror relaţie de rudenie este prezentată ca fiind „doi fraţi” (cf. Matei 4,18-21; 10,2; Marcu 1,16; Luca 6,14). Lazăr este, de asemenea, prezentat ca fratele Mariei şi al Martei din Betania (cf. Ioan 11,1-32), iar acestea din urmă sunt prezentate ca surori (cf. Luca 10,38-39).

Observăm că atunci când scriitorii Noului Testament vor să facă o distincţie în relaţia de familie dintre două persoane ei apelează la vocabularul grecesc, mult mai clar decât cel ebraic. Astfel, atunci când Evanghelistul Luca prezintă gradul de rudenie dintre Elisabeta şi Maria (cf. Luca 1,36) nu spune că sunt „surori”, ci foloseşte cuvântul suggenis (rude după trup). La fel şi Sfântul Pavel foloseşte cuvântul anepsios atunci când vorbeşte despre Marcu „vărul lui Barnaba” (Coloseni 4,10).

Pe bună dreptate, aceste exemple ne fac să ne punem întrebarea de atunci când vine vorba de „fraţii” lui Iisus ar trebui să ne gândim la verii Săi sau la o rudenie de a Sa?

Pentru majoritatea exegeţilor protestanţi, la care se adăugă câţiva catolici (Rudolf Pesch, John P. Meier, François Refoulé), „fraţii” Domnului sunt consideraţi „fraţii” Săi de sânge. Aceasta afirmaţie nu este o noutate: deja în secolul al II-lea potrivit lui Hegesip, Iuda era numit „fratele Domnului după trup” (cf. Eusebiu de Cezareea, Historia Ecclesiastica III 19-20). Cu toate acestea a afirma că „fraţii” Domnului pot fi „fraţii” Săi de sânge nu doar contrazice o întreagă tradiţie de interpretare a textului Sfintelor Evanghelii şi dogma Bisericii referitoare la pururea fecioria Maicii Domnului, dar ea relativizează profund sensul cuvântului adelphos din societatea ebraicăla începutului erei creştine.

Sensul cuvântului „fraţi” în vremea lui Iisus Hristos

Fericitul Ieronim, ca majoritatea Părinţilor şi exegeţilor de după el, au preferat o interpretare lingvistică a cuvântului „frate” în faţa adversarilor învăţăturii Bisericii. Pe lângă argumentul lingvistic este posibil să aducem astăzi şi unul de ordin istoric. El ne este pus la dispoziţie de manuscrisele de la Qumran, de literatura evreiască intertestamentară, de cărţile Septuagintei excluse din canonul Bibliei ebraice, de scrierile istoricului evreu Flavius Josephus. Toate aceste scrieri aduc o lumină nouă în ceea ce priveşte importanţa legăturilor familiale din societatea evreiască.

În Palestina primului secol o persoană nu era considerată ca un individ autonom şi independent din punct de vedere social. Comunitatea, satul, familia constituiau structura socială care protejau şi ofereau legitimitate oricărei persoane. În oraşul său natal, Nazaret, populat probabil de aproape 1600 de locuitori, Iisus Hristos are la rândul Său parte de un cadru social, de recunoaştere şi de securitate. Este evident faptul că El nu a trăit într-o familie izolată de contextul social al epocii, ci într-o familie tradiţională, ce aparţinea unei neam sau trib care i-a dat de altfel identitatea Sa terestră (cf. Matei 1; Luca 1).

Genealogiile pe care le întâlnim frecvent în Vechiul Testament nu au doar rolul de a indica arborele genealogic al unei persoane, ele exprimă totodată identitatea unui grup uman şi legătura sa cu celelalte neamuri sau triburi.

Acesta este şi motivul pentru care cei prezenţi în sinagoga din Nazaret au fost uimiţi interpretarea datăde Iisus textului biblic pe care l-a citit. Ei au remarcat că Iisus a ieşit din rolul şi cadrul social atribuit Lui şi rudelor Sale. El încălca acordul ce guvernează prerogativele şi ierarhiile din interiorul grupului. Doar astfel putem înţelege de ce Iisus concluzionează misiunea Sa la Nazaret cu proverbul: „Nu este prooroc dispreţuit, decât în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa” (Marcu 6,4). Prin aceasta El declară că se eliberează de controlul social al epocii (patria, rudele, casa) şi anunţă identitatea Sa. Citite în acest context, pasajele referitoare la „fraţii” lui Iisus Domnului ni se descoperă cu un sens nou ce completează, aşadar, interpretarea tradiţională a Bisericii.

Este interesant faptul că deşi în Noul Testament Psalmul 68 est citat destul de des (cel puţin de 18 ori), nu se întâlneşte nici o referinţă la versetul 10: „Înstrăinat am fost de fraţii mei şi străin fiilor maicii mele”.

Acest pasaj ar fi integrat perfect textul de la Matei 12,46-50, o Evanghelie ce conţine aproximativ 60 de trimiteri la profeţiile mesianice şi aproximativ 40 de citate din Vechiul Testament. Oare să-l fi evitat Evanghelistul Matei în mod deliberat din cauza frazei „fiilor maicii mele”? (Traducere şi adaptare din limba franceză: Pr. Cezar Ţăbârnă)

Despre „fraţii” şi rudele lui Iisus Hristos în paginile Sfintei Scripturi

În paginile Sfintei Scripturi vedem că din grupul de ucenici ai Mântuitorului Hristos au făcut parte şi rude ale Sale provenite din familia Preasfintei Fecioare Maria sau a dreptului Iosif. Acest lucru este confirmat de mărturia iudeilor care aminteau despre rudele Domnului, dar şi de începutul Bisericii creştine, când unele rude după trup ale Domnului au avut un rol important în vestirea Evangheliei. Prezenţa rudelor Mântuitorului Iisus Hristos în Biserică a fost dezbătută pe larg în spaţiul protestant şi nu a preocupat teologia răsăriteană prea mult. De aceea s-au făcut şi unele speculaţii în ceea ce priveşte rolul rudelor după trup ale Domnului.

Unii au spus că în Biserica primară importanţa şi locul rudelor după trup ale Domnului Iisus Hristos au fost subminate de instituţia Apostolilor şi apoi de Pavel şi ucenicii săi. Biserica însă a recunoscut contribuţia acestor persoane care au vestit Evanghelia, care au ocupat unele scaune episcopale şi care au fost cinstite cu aureola sfinţeniei. Rudele după trup ale Domnului provin din cele două familii, a Născătoarei de Dumnezeu şi familia dreptului Iosif, care a fost logodnicul Fecioarei Maria.

Importanţa celor două familii stă în faptul că se trăgeau din David, regele evreilor. O condiţie a mesianităţii Mântuitorului era înrudirea directă cu strămoşul David, înrudire care se realiza prin sânge prin familia Născătoarei de Dumnezeu şi prin adopţie prin familia dreptului Iosif.

Despre Drepţii Ioachim şi Ana

Dreptul Ioachim a făcut parte din seminţia lui Iuda, trăgându-şi neamul din casa regelui David în acest chip: Natan, fiul lui David, a născut pe Levi, Levi a născut pe Mehie şi pe Pamfir, Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Fecioarei Maria. Ioachim a moştenit toate purtările bune ale strămoşilor săi, era blând la chip şi credincios, aşteptând făgăduinţa lui Dumnezeu. Ioachim trăia în Nazaretul Galileii.

Când a fost vremea căsătoriei, a luat-o de soţie pe Ana din seminţia lui Levi şi din neamul lui Aaron. Ana făcea parte din neamul preoţesc al evreilor şi astfel Dumnezeu a lucrat ca în persoana Fecioarei Maria să se întâlnească vocaţia regală a lui David şi slujirea sacerdotală a lui Aaron, arătând că Mântuitorul Iisus Hristos a fost în acelaşi timp şi rege, şi preot. Ana era fiica preotului Mathan care a slujit la templul evreiesc în timpul împăraţilor Cleopatra şi Casopar ai perşilor, mai înainte de regele Irod cel Mare. Mathan era căsătorit cu Maria din seminţia lui Iuda din Betleem. Mathan şi Maria au avut trei fiice, pe Maria, pe Sovia şi pe Ana. Fiica cea mare a lui Mathan, Maria, s-a căsătorit în Betleem şi a născut o fiică căreia i-au pus numele Salomeea. Salomeea s-a căsătorit cu Zevedeu şi a avut doi fii, Iacob şi Ioan, care au fost chemaţi de Mântuitorul. Aceştia sunt Apostolii Iacob şi Ioan, numiţi în Sfânta Scriptură “voanerges”, adică “fiii tunetului”. Salomeea a făcut parte din grupul femeilor mironosiţe care l-au urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos.

A doua fiică a lui Mathan, şi sora Sfintei Ana, s-a căsătorit tot în Betleem şi a născut pe Elisabeta. Elisabeta s-a căsătorit cu Zaharia preotul şi au dobândit la bătrâneţe pe Sfântul Ioan Botezătorul. Sfânta Ana s-a căsătorit şi ea cu Ioachim şi au avut-o pe Fecioara Maria, care l-a născut pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Domnul Iisus Hristos şi Botezătorul Ioan au fost verişori şi, cunoscând relaţia foarte apropiată care era între Elisabeta şi Maria, este foarte probabil ca cei doi să se fi cunoscut din copilărie. Există chiar unele mărturii creştine despre copilăria Mântuitorului şi a Sfântului Ioan. Pe linia familiei Fecioarei Maria, vedem că Mântuitorul Iisus Hristos a fost înrudit cu Sfântul Ioan Botezătorul şi chiar cu Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan.

Rudele din partea familiei dreptului Iosif

Conform unor tradiţii, dreptul Iosif a mai avut o căsătorie anterioară logodnei cu Fecioara Maria. Iosif a fost căsătorit cu Salomeea, fiica lui Agheu, frate cu dreptul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Prin această căsătorie, Iosif era rudă cu familia Botezătorului Ioan şi, prin urmare, şi cu Fecioara Maria, care era verişoară cu Elisabeta. Acest lucru arată că logodna dintre Iosif şi Fecioara Maria a fost un aranjament familial prin care Fecioara Maria, lipsită de protecţia părinţilor, care erau morţi, trebuia să fie ocrotită de o rudă mult mai în vârstă. Casa lui Iosif nu era pustie, el având mai mulţi copii din prima căsătorie cu Salomeea. Iosif a avut patru fii, Iacov, Simion, Iuda şi Iosi, care au fost ucenici ai Mântuitorului, dar şi trei fiice, Estir, Maria şi Salomeea, care au făcut parte din grupul femeilor mironosiţe.

Acest lucru arată că Mântuitorul a trăit şi a crescut înconjurat de fraţii şi surorile sale vitrege. Acest lucru este demonstrat şi de mărturia biblică unde iudeii mărturiseau: “Nu este Acesta feciorul lui Iosif, teslarul? Oare nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui Iacob, Simon, Iuda şi Iosi? Şi surorile lui nu sunt toate trei la noi?” (Marcu 6, 3). Coincidenţa de nume între Salomeea, fiica lui Iosif, şi Salomeea, soţia lui Zevedeu, a făcut ca cele două persoane să se identifice, de aceea, în unele tradiţii, Apostolii Ioan şi Iacob sunt înrudiţi cu dreptul Iosif, fiind consideraţi nepoţii acestuia.

Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului

Acesta nu trebuie identificat cu Sfântul Apostol Iacov, fratele Apostolului Ioan şi fiul lui Zevedeu. Iacov, ruda Domnului, a fost foarte apropiat de dreptul Iosif, tatăl său, şi de Fecioara Maria, unele tradiţii spunând că el a plecat în Egipt împreună cu familia sfântă şi Pruncul Iisus din cauza mâniei regelui Irod. Iacov a fost foarte respectat, chiar dacă nu a făcut parte din grupul celor 12 Apostoli.

În Cartea Faptele Apostolilor, la capitolul 15, vedem că Iacob a condus Sinodul Apostolic de la Ierusalim atunci când s-au luat hotărâri importante în ceea ce priveşte primirea în Biserică a păgânilor. Iacov era şi episcopul Ierusalimului şi din această postură a condus Sinodul Apostolic. Iacov a alcătuit şi o Sfântă Liturghie, care a fost transmisă prin viu grai, fiind considerată prima Liturghie a Bisericii creştine. Pomenirea lui se face pe 23 octombrie.

Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului

Acesta este numit în Faptele Apostolilor Iuda, iar de Matei şi Marcu este numit în Sfânta Evanghelie Tadeu şi Levi. Iuda a scris o Epistolă care se regăseşte în Sfânta Scriptură, şi tradiţia spune că a fost trimis de Mântuitorul la regele armenilor Abgar pentru a-l vindeca. Iuda a vestit Evanghelia în Mesopotamia, în Edessa şi Arara, iar acolo a fost omorât de păgâni, fiind străpuns cu o suliţă. Pomenirea lui se face pe 19 iunie.

Despre Sfântul Simeon, ruda Domnului

Acesta a urmat în scaunul Ierusalimului după fratele său Iacob. A făcut parte din grupul celor 70 de ucenici ai Domnului. Fiind martorul distrugerii Ierusalimului în anul 70 de către Tit, fiul împăratului roman Vespasian, nu a părăsit cetatea sfântă, ci a reorganizat comunitatea creştină de aici. Sfântul Simeon este prăznuit pe 27 aprilie.

Câteva aprecieri şi consideraţii la adresa cărţii „Iisus din Nazaret: naraţiunile copilăriei”

În cartea „Iisus din Nazaret: naraţiunile copilăriei”, care face parte dintr-o trilogie,  Suveranul Pontif – Papa Benedict al XVI – lea scrie că la scena naşterii Mântuitorului nu a luat parte niciun animal şi că îngerii nu au cântat păstorilor, contrar tradiţiei creştine.

În cartea publicată de curând, Papa Benedict al XVI-lea încearcă să dezlege unele mistere şi să combată unele mituri legate de venirea pe Pământ a Mântuitorului. Astfel, Papa susţine că Steaua de la Betleem a fost o supernovă, aceea despre care astronomul german Johanes Kepler a spus că a apărut în jurul anilor 7 sau 6 Î.d.Hr. Tot atunci ar fi venit şi Mântuitorul pe Pământ, în lumea muritorilor, potrivit astronomului Papei.

Suveranul Pontif mai spune că Naşterea lui Iisus este o realitate. El mai spune că este posibil ca Fiul lui Dumnezeu să nu se fi născut în Betleem, ci poate în Nazaret şi că la naşterea lui nu au fost prezenţi nici vite, nici măgari, animalele acestea apărând doar în legendele despre Naşterea Domnului.

De altfel, Suveranul Pontif afirmă chiar că tradiţia cântatului colindelor de Crăciun provine dintr-o eroare, întrucât îngerii nu le-au cântat păstorilor. „Conform evangheliştilor, îngerii au ‘vorbit’ păstorilor, dar creştinii au subînţeles că îngerii ar fi cântat”, scrie Papa.

De asemenea, Papa spune şi că Fecioara Maria a fost, într-adevăr fecioară, atunci când l-a născut. “Este adevărat că Iisus Hristos este unicul fiu al lui Dumnezeu şi că a fost conceput din Duhul Sfânt şi născut de Fecioara Maria. Răspunsul, fără nicio rezervă, este DA!”, susţine cu tărie Suveranul Pontif. (sfârșit)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*