Aristo

 – Imbecilii!, se înfurie Ari peste măsură. Nu mai ştiu ce să mai scoată, nu mai știu ce să inventeze, ca să mă termine psihic, să mă facă să sar la gâtul lor!

Aruncă ziarul peste masă și se ridică brusc în picioare. Luă scrumiera plină cu chiștoace și o izbi cu toată forța de perete, mânjindu-i albeața. Învârti trabucul între dinți până îl străpunse cu totul, apoi ieși pe punte și privi strălucirea de cristal a mării, în speranța că doar briza îi va putea domoli nervozitatea. Suava Maria întoarse capul nedumerită:

 – Ce-i cu tine, darling? Ari era surprins de calmitatea ei și-și dădu seama că nu știa nimic, nu apucase să citească.

– N-am nimic, draga mea. Afacerile astea nu mai merg așa cum ar trebui, minți el.

– Ar trebui să te mai odihnești și tu… Haide, simte-te în largul tău… În fond, suntem în vacanță, nu?

Maria zâmbi larg și se apropie de amantul ei. Își petrecu brațul pe sub cămașa albă, descheiată a lui și-l trase spre ea, forțându-l să facă un pas înainte. Ari râse:

– Suntem ca în vremurile bune, Maria. Aici, în largul mării, mă simt împlinit, cu adevărat   fericit. Nicăieri în altă parte soarele nu-mi mângâie mai bine chipul, nicăieri razele lui nu-mi încălzesc mai tare freamătul inimii. În larg, peste adâncimea vitală a apei, simt că-mi găsesc busola vieții. Cu marea și cu tine, Maria…

– Te apropii de casă și devii nostalgic, iubitule!, surâse Maria cu același zâmbet inconfundabil.

Duse la buze paharul înalt cu picior în care se mai zbăteau ultimele picături de șampanie și le sorbi cu poftă.

„Femeia asta mă înnebunește”, gândi Ari vesel privindu-i gura perfectă.

– Maria, uită-te la noi!… Avem aceeași piele creolă, același  nas acvilin și aceeași dragoste pentru mare.

– Suntem făcuți unul pentru altul, nu-i așa?

– Absolut…

Iahtul alb plutea în larg, unduindu-și silueta în stânga și în dreapta, legănându-i pe cei doi într-un balans armonios.

Rochia albă de mătase a Mariei flutură în neștire peste pulpele ei, iar decolteul generos îi accentuă sânii extrem de tentanți.

– Cântă-mi ceva, Maria!, se rugă el privind-o pe sub gene.

Maria îl privi ușor surprinsă.

– Acum? Aici?

– Da… Spune-mi că mă iubești, dar s-o faci la fel de dulce cum ai făcut-o prima oară, atunci, în tren… Îți mai aduci aminte?

Ceva din tonul lui o făcu să izbucnească în râs. Poate vocea prea mieroasă care nu se potrivea deloc cu alura lui de om serios, chibzuit și excesiv de irascibil, ori poate melancolia care nu-l caracteriza deloc sau poate cuvintele astea frumoase cărora tocmai le dăduse drumul. În clipa imediat următoare se simți jenată de propria izbucnire și căută să-l împace:

– Scuză-mă, dar… cred că ceva ai pățit… Nu spui lucruri de-astea prea des…

– Nu am voie să fiu și eu romantic uneori?, se bosumflă Ari deodată.

– Ba da, ba da, dar mă miră… Atâta tot!

Și se repezi să-l sărute pe obraz.

Ari însă se feri iute și o făcu pe supăratul.

– Haide, haide, nu te supăra!, îl dezmierdă Maria.

– O să-mi treacă doar dacă te duci în cabină și-mi aduci și mie un pahar de șampanie…

Maria zâmbi și intră în cabină repede, căutând din priviri un pahar, dar ochii îi căzură din întâmplare peste ziarul aruncat în grabă pe birou și-și dădu seama imediat de ce venise Ari pe punte atât de furios. Pe prima pagină era o fotografie veche, cu ei doi în prim plan, la începutul relației, când fugiseră de lume, ascunzându-se într-un tren oarecare, într-un vagon de clasa I, iar sub acea fotografie stătea scris cu litere de-o șchioapă: „Aristorel Onassis și Maria Callas în urmă cu douăzeci de ani – o relație extraconjugală pasională și veche de când lumea.”