Influențat de Iamblichos, pe care nu ezita să-l numească „divinul”, Proclus (412-485) nu numai că a sistematizat toate ideile prezente într-un fel sau altul în neoplatonism, ci – bun cunoscător al teurgiei (se crede că a fost inițiat în riturile secrete de către fiica lui Plutarh din Atena) – el introduce arta hieratică în filosofia contemplativă, convins fiind că „principiul prim a lăsat în fiecare ființă un semn al transcendenței sale” (M. Vlad). Cu toate că din punct de vedere filosofic Proclus este un raționalist în sensul platonic (clasic) al cuvântului, căci taman ca la Platon, purificarea realizată prin rațiune discursivă duce la contemplația plasată la nivelul intelectului, totuși, contemplația proclusiană se desăvârșește doar după unirea cu divinul, ea realizându-se/împlinindu-se în „floarea intelectului” (expresie împrumutată din Oracole), partea cea mai înaltă a intelectului.
Vasăzică, filosofia contemplativă caută „desprinderea de multiplu și înălțarea sufletului spre unitatea primordială”. Dincolo de acest nivel, numai cu ajutorul teurgiei poate avea loc curățarea sufletului de zgura materialului în vederea stabilirii contactului cu zeii.
Proclus are trei contribuții de seamă la dezvoltarea neoplatonismului:
1) Cu ajutorul henadelor, idee (concept) preluată de la maestrul său Syrianus, Proclus integrează în filosofia lui zeii din mitologia tradițională. Aceștia sunt plasați la același nivel cu henadele, adică imediat după principiul prim, rolul henadelor fiind acela de-a realiza „unitatea principiului prim”, în acest chip făcându-se „trecerea de la unitatea absolută la pluralitatea realității, de la unu la multiplu” (Vlad).
2) Susținând acordul dintre filosofie (platonică și aristotelică), teologie (orfică și pitagoreică) și revelația Oracolelor Caldeene, idee deja prezentă la Iamblichos și care, prin Plutarh va intra pe urmă în școala din Atena (se știe că Syrianus, maestrul lui Proclus, chiar scrisese o carte intitulată Acord între Orfeu, Pitagora, Platon și Oracolele Caldeene), filosofia lui Proclus, ne spune M. Vlad, „are tendința de a integra la nivel teoretic toate doctrinele filosofice anterioare (platonism, aristotelism, stoicism), pentru a forma o singură filosofie, un singur corp teoretic)”.
3) Nu numai că, pornind de la principiul prim, în cartea Elemente de teologie va căuta să explice întreaga structură a realității, dar – folosindu-se de legea termenului mediu a lui Iamblichos – Proclus va mări nivelurile inteligibile cu nivelul intermediar inteligibil-intelectiv. Mai mult de-atât: Gândind triadic fiecare din acești termeni, el realizează multiplicarea nivelurilor ontologice.
Aporetica lui Damascius
Damascius merge mai departe și arată că este imposibil de stabilit un raport oarecare între principiu și totul absolut, prin acest tot el înțelegând întregul (totalitatea) ce-l putem gândi într-un fel sau altul. Dar, suntem avertizați de Marilena Vlad, „nu este vorba de un tot determinat de părțile sale, ci de totul în sens absolut, în afara căruia nu mai putem gândi nimic altceva”. Întrebarea cu care se deschide tratatul Despre primele principii: Principiul este transcendent (dincolo de tot), sau – ca vârf de la care pornesc toate celelalte lucruri – face parte din tot? De altminteri, aceasta este însăși aporia fundamentală a tratatului: Este totul laolaltă cu principiul său (prima modalitate de a gândi raportul dintre tot și principiul totului), ori totul urmează după principiul său și provine de la el (a doua modalitate)? Dar filosoful va arăta că nici una dintre cele două alternative nu poate fi acceptată, întrucât relația dintre tot și principiul lui este una problematică. Într-adevăr, pentru că dacă principiul face parte din tot, înseamnă nu numai că nu este transcendent, ci și că avem un alt tot căruia trebuie să-i găsim un alt principiu, de unde regresia la infinit. Iar dacă este transcendent, el nu mai poate avea nicio legătură cu totul, drept urmare nu mai poate fi cauză a acestuia.
Damascius face dovada că fiecare dintre cele două alternative duce cu necesitate la aporie: Principiul nu poate fi nici dincolo de tot, deoarece atunci totul ar fi incomplet (din tot nu poate să lipsească nimic), și nici în totul, pentru că – așa cum arătam mai sus – pe această cale s-ar obține un nou tot, totul care include principiul și căruia ar trebui să-i căutăm un alt principiu, astfel regresând spre infinit. Potrivit afirmației lui Aristotel că orice lucru sau este principiu, sau vine de la un principiu, ar mai fi soluția că principiul este totul însuși. Însă prin această afirmație aplicată totului, din nou se ajunge la o imposibilitate: Pe de o parte, totul nu poate proveni de la un principiu, deoarece atunci principiul ar fi în afara totului, situație din care rezultă un tot incomplet; pe de altă parte, totul nu poate fi el însuși principiu, căci de la totul nu poate proveni nimic altceva așa ca de la principiu.
Tot Damascius demonstrează că a gândi transcendența principiului față de tot, înseamnă să concepem transcendența ca pe un lucru din afara totului, ceea ce contrazice însuși sensul totului. Dar și să gândim principiul într-un anume fel, se cheamă cuprinderea lui în sfera totului, fapt care îl împiedică să mai poată fi cu adevărat principiu. Vasăzică, ne înștiințează Damascius, ideea pe care ne-o facem despre principiul prim ridică în fața noastră niște dificultăți insurmontabile: Neputând fi fixat ca atare de gândirea noastră, însuși conceptul „principiu” este anevoie de precizat! Calea de ieșire din această aporie, mai bine spus o primă cale de ieșire este după părerea lui Damascius relația „unul-tot anterior totului”, adică expresia cea mai adecvată principiului pe care tradiția neoplatonică îl consideră prim. „Unul-tot anterior totului” este la urma urmei totul într-o formă unitară, anterior pluralității desfășurate a totului. Deoarece chiar Plotin gândea principiul prim Unu ca totul și ca anterior totului, Damascius s-a oprit la principiul „unul-tot anterior totului”, acesta părându-i-se că poate să rezolve aporia inițială: Pe de o parte, fiind deja totul, principiul poate fi anterior totului, fără ca prin aceasta să devină exterior totului; pe de altă parte, fiind anterior totului, el poate să fie totul, fără a trebui să fie inclus în totul.
Dar Damascius va sesiza că aporia persistă și la nivelul principiul „unul-tot anterior totului”: Prin însuși faptul că gândim Unul ca totul, gândirea noastră face din principiu un lucru determinat, astfel că – prin reintegrarea în totalitatea gândită – ea va continua să caute un alt principiu anterior.
În concluzie, cu toate că nu putem gândi în mod adecvat anterioritatea și transcendența principiului, totuși, întrucât există în noi presentimentul unui principiu anterior totului, gândirea noastră simte nevoia unui atare principiu transcendent. Motiv pentru care, inspirat de religiile misteriilor și în continuarea analizei proclusiene a principiului, Damascius elaborează inefabilul, conceptul prin care desemnează principiul prim, respectiv ceea ce este atâta de ascuns și sustras oricărui discurs cognitiv, încât despre el nu se poate spune nici măcar că este inefabil. Prin urmare, dacă la Proclus principiul prim este incognoscibil și indicibil, iar Unul nu este decât numele prin care sugerăm acest principiu-sursă a pluralității, Damascius merge mult mai departe. Atât de departe, încât dacă Unul sugera în întreaga tradiție neoplatonică non-pluralitatea sa, după părerea Marilenei Vlad „inefabilul nu mai sugerează o natură anume a principiului, ci doar transcendența lui față de orice natură și față de orice discurs posibil”. Cu completarea că, întrucât până și transcendența este o relație, iar inefabilul se situează dincolo de orice relație, despre el nu se poate spune nici măcar că este transcendent! Cu alte cuvinte, inefabilul damascian pune în evidență faptul că principiul este peste puterile gândirii noastre și că, subliniază M. Vlad, „dacă indicibilul arată o limită a gândirii, o limită a aplicării ei, în schimb inefabilul este condiția de posibilitate a oricărui exprimabil”.
Ajunsă aici, în situația că gândirea, căzută în afara totului și a ei însăși, nu se mai poate sprijini pe nimic altceva, singurul ei reazem fiind discursul prin care caută să surprindă principiul inexprimabil, iată că gândirea este nevoită să se întoarcă spre sine. Dar cum toate afirmațiile noastre sunt inadecvate principiului și, ca atare, trebuie suprimate printr-un neîntrerupt proces circular-cognitiv, iată-ne fără un obiect al gândirii și fără o gândire propriu-zisă, adică la cheremul unei gândiri răsturnate. Acesta-i momentul în care Damascius îmbină filosofia argumentativă cu elanul depășirii mistice a discursului: Împingerea raționamentului până la limitele limbajului, fatalmente duce la depășirea discursului și la intrarea în non-discursivitatea uniunii mistice! Dar răsturnarea discursului nu înseamnă nicidecum renunțarea la gândire, ci depășirea gândirii prin mijloace specifice intuiției, în vederea ascensiunii eului spre principiul prim prin divinație sau intuiție mistică, „singura conștiință” care ne mai rămâne despre prezența principiului. De ce? Pentru că principiul nu devine niciodată obiect al gândirii noastre, singurul mod în care ne putem raporta la el fiind „conștientizarea abisului radical ce ne separă de el, a imposibilității de a-l cuprinde în orice discurs și în orice gândire” (M. Vlad).
Așadar, un raport inversat sau aporetic, în care toate afirmațiile despre principiul din primul pas cognitiv sunt de îndată suprimate în cel de-al doilea pas. Dar tocmai această sistematică suprimare învederează deodată necesitatea principiului și imposibilitatea fixării prezenței sale. Cu completarea că neavând nimic în comun cu categoriile proprii totului, principiul este separat de acesta printr-un veritabil abis, pe care Damascius îl va cerceta în dublu sens: de la principiu la totul și de la totul spre principiu.
Înainte de-a purcede (în spiritul cărții, de-a procede) la analiza Unului damascian, să vedem care sunt căile de ascensiune spre principiul prim. Dacă la neoplatonicii predamascieni există nu doar o dispunere ierarhică a realităților ce provin de la principiu (de la cele superioare până la cele inferioare), parcurgerea putându-se face ascendent (de la principiu spre derivatele sale) sau ascendent (de la efecte la cauza principială), ci și relații intime între principiu și nivelurile subordonate, problema ascensiunii spre principiu în filosofia lui Damascius este mult mai complicată, asta deoarece principiul lui prim nu mai are niciun fel de raport cu totul care provine de la el.
Damascius prezintă trei căi de ascensiune de la lucrurile cognoscibile la un principiu absolut transcendent: Primele două se bazează pe concepția că, fiind suficient în sine, principiul nu mai are nevoie de nimic altceva, dar că lucrurile derivate și subordonate au nevoie unele de altele pentru a exista și a putea fi gândite; cea de-a treia cale de ascensiune urmărește perfecțiunea principiilor din triada unul-inefabilul-unificatul.
De remarcat că toate analizele și demonstrațiile logice ale lui Damascius se caracterizează printr-o subtilitate complet ininteligibilă pentru cititorul neavizat sau grăbit („Distinsul se distinge de distins, așa cum diferitul diferă de diferit” – Partea a treia) și care – lucru, de altminteri, recunoscut chiar de filosoful nostru: „Ne vom opri aici ca să ne tragem sufletul…” – necesită din partea cititorului interesat un considerabil efort intelectual. Cu atât mai mult când vine vorba de Unu, problemă pe care o analizează în cea de-a doua parte a acestui tratat format din patru părți, plus Concluziile: Partea întâi – Aporiile principiului inefabil, Partea a doua – Trei căi de ascensiune spre principiu, Partea a treia – Aporiile unului, Partea a patra – Unul și procesiunea.
Prin urmare, ce ne spune Damascius despre Unu? În primul rând că el este acela care face trecerea de la inefabil la exprimabil, filosoful observând că „dacă inefabilul este complet indicibil, unul mai are încă o urmă de exprimabil”. Fiind, așadar, indicibil pe de o parte, iar pe de altă parte (datorită relației sale cu totul, Unul este cel mai simplu și cel care cuprinde totul!) fiind dicibil, tocmai de aici pornește critica, implicit aporetica lui Damascius vizavi de acest principiu, anume că el nu poate fi transcendent atâta timp cât mai păstrează o anume relație cu totul! Da, căci dacă Unul este ultimul lucru despre care putem avea o presupunere, fără ca din asta să rezulte o descriere cât de cât a principiului ce-și află în el găzduirea și împlinirea conceptual-filosofică, și nefiind Unul exprimabil în sens deplin (Marilena Vlad este de părere că rămâne într-un fel ascuns în „sanctuarul inefabilului”), în calitate de prim simbol al inefabilului el – așa cum spuneam mai sus – face trecerea de la inefabil la exprimabil. Dar, ne avertizează Damascius, un atare demers cognitiv face ca aporiile principiului să persiste și la acest nivel al Unului, din întrebarea dacă este cognoscibil sau incognoscibil (la drept vorbind, el nu-i nici cognoscibil, nici incognoscibil!), luând naștere marea aporie a acestuia: Deși gândirea noastră, mereu în funcție de el, nu se poate lipsi de prezența lui, totuși el însuși nu poate fi gândit! A spune, însă, că Unul este cognoscibil sau incognoscibil, înseamnă a introduce o dualitate în cel care nu intră în nicio dualitate și nicio distincție, admis fiind faptul că în simplitatea lui desăvârșită, Unul este anterior distincției dintre cognoscibil și incognoscibil.
Iată de ce, cu întrebarea: Cum putem admite „altceva” în afară de Unu?, se deschide a doua serie de aporii – cele care se referă la posibilitatea de-a gândi toate celelalte lucruri diferite de Unu, evidentă fiind situația paradoxală că orice lucru determinat se distinge de Unu în măsura în care el este non-Unu, adică și altceva, fără ca prin asta Unul însuși să se distingă de acest non-Unu. Ba, chiar mai mult: Întrucât Unul absoarbe îndată în el orice lucru care s-ar distinge (nimic nu poate exista fără a fi mai întâi Unu!), căci unitatea Unului precedă și face posibilă însăși distincția, fără ca Unu să intre în această distincție, niciun non-Unu sau lucru determinat n-ar putea exista dacă în același timp n-ar fi și Unu! De unde cele două concluzii logice pentru existență: a) Procesiunea și distincția pluralelor nu poate începe de la Unu; b) Unul nu dă decât simplitatea sau unitatea necesară oricărui lucru pentru a exista, de-abia pe fundalul acestei unități lucrurile putându-se constitui ca determinate prin distincție.
Vasăzică, deoarece Unul coexistă tuturor lucrurilor tocmai prin această simplitate cu rol de unitate fundamentală, el este totul anterior totului, însă „fără a fi afectat de distincția și de pluralitatea totului” (Marilena Vlad).
Comparând Unul cu centrul cercului (fără a fi el însuși plural, centrul cercului reunește pluralitatea razelor), Damascius face dovada că Unul, care în simplitatea lui cuprinde totul anterior distincției, este în același timp simplitatea absolută și cuprinderea maximă. Da, dar în acest mod din nou gândirea noastră intră în aporie față de Unu, căci punându-le în opoziție, ea distinge simplitatea de cuprindere și unitatea de totalitate: Gândim, pe de o parte, unitatea ca minim, fapt pentru care fatalmente pierdem cuprinderea lui nelimitată; pe de altă parte, dacă avem în vedere cuprinderea nelimitată a Unului, o gândim pe aceasta ca pe o pluralitate, și astfel „uităm” de unitate.
Poziția damasciană față de principiul Unu nu poate fi decât aceasta: Unul trebuie gândit ca simplu pentru nu a ajunge în situația să fie gândit ca plural și, în același timp, trebuie gândit ca totul, astfel evitând riscul reducerii sale la un unu determinat.
Iată motivul pentru care, susține Damascius, gândirea principiilor intră într-un neîncetat parcurs circular, care, pentru evitarea opririi la ceva determinat, în cazul inefabilului obligă la continua negare a ceea ce anterior s-a afirmat. Altfel spus, pentru a nu eșua în procesul cognitiv (să nu ajungem să gândim Unul nici ca minim, nici ca plural), simplitatea și totalitatea Unului trebuie necontenit și reciproc anulate.
În acest mod (gândirea suspendată între cele două extreme în travaliul sau efortul apropierii de principiu), firește că se atinge limita maximă a înaintării cunoașterii noastre înspre principiu, o cunoaștere din start condamnată să nu poată niciodată surprinde imaginea plenar-adecvată a Unului. Dincolo de această limită nu numai că nu trebuie să abordăm Unul ca ceva anume accesibil cunoașterii (cu cât ne apropiem mai mult de el, cu atât suntem reduși la o mai temeinică necunoaștere), dar suntem nevoiți să renunțăm chiar și la desemnarea lui cu „unu” și „totul”, până și aceste apelative cu rol determinativ nefiind adecvate principiului.
Doar câteva cuvinte despre unificat, al treilea element din damasciana triadă a principiilor: Unu-Inefabil-Unificat. Acesta, identificat cu ființa primă sau intelectul divin, este văzut în manieră plotiniană ca fiind concomitent unu și plural, compus care – potrivit dialogului Parmenide – se chemase unul-ființă: „Unificatul este tot ceea ce sunt cele distinse, căci ele se disting pornind de la unificat, iar unul este tot ceea ce sunt pluralele, căci ele se desfășoară începând de la unu; dar unul nu este cu nimic inferior, ci este chiar superior, prin aceea că pluralele nu sunt în el, și la fel unificatul «este superior» prin aceea că este strângerea-laolaltă a celor distinse, una anterioară distincției”.
Nota 1: Strângerea-laolaltă, sintagma rezervată de Damascius unificatului și care tocmai de aceea apare la el prima dată, este acea unitate apriori ce precedă orice distincție, gândită ca o „concentrare prealabilă de la care se pot desprinde în continuare lucrurile plurale”. Unificatul este numit de Damascius „un univers ascuns”: Univers pentru că în el se pot distinge toate nivelurile inteligibile (de la cel mai unitar pisc și pînă la pluralitate); ascuns datorită faptului că în acest principiu toate nivelurile sunt încă nediferențiate. Din condiționarea unificatului de către Unul anterior decurg aporiile privind posibilitatea lui de cunoaștere. Cu toate astea, fiind însuși modelul de constituire al oricărei ființe concrete (orice ființă este în același timp unitară și plurală!), gândirea noastră are o nevoie acută de acest principiu.
Nota 2: Seducătoarea subtilitate a cugetării damasciene este din plin evidențiată de următoarele două exemple: 1) Transcendent pluralității și cu calitatea de principiu al oricărei unități, Unul nu unifică, ci el este acela care atribuie unificatului însuși caracterul său unitar; 2) Dacă Plotin interzice orice trecere dincolo de Unu (în Enneade el afirmă că orice cercetare trebuie să se oprească aici, căci nu putem întreba ce este acesta) și dacă Proclus identifică ceea ce nu este Unul cu nimicul, pentru Damascius acest fel de nimic este totuna cu inefabilul, principiul suprem din sistemul său filosofic. Asta deoarece, spre deosebire de Proclus, la Damascius nimicul nu are numai un sens negativ, ci și un sens pozitiv – posibilitatea de depășire chiar a Unului! De unde se învederează diferența damasciană dintre neființă și nimic: Neființa este o depășire a ființei, atât în sens superior (spre Unul situat dincolo de ființă ca nemaifiind de ordinul ființei), cât și în sens inferior (spre materia lipsită de formă și, în sine însăși, lipsită de ființă, dar care mai păstrează caracterul Unului), pe când nimicul – în sens superior (nimicul inefabil) și în sens inferior (pur neant de inferioritate) – este o negare și o suprimare a Unului.
Și astfel în filosofia lui Damascius se îmbină necesitatea existenței principiilor și aporetica. Dar în pofida faptului că filosoful a fost numit sceptic de unii gânditori moderni, aporia în general, cea damasciană în special (înțeleasă atât ca dificultate sau neputința înaintării într-un discurs, cât și ca lipsă sau absență de mijloace potrivite), opinează M. Vlad, nu trebuie văzută doar ca „o incapacitate a noastră de a gândi anumite lucruri”, ci (mai ales) ca efortul de a gândi principiul „chiar și atunci când întreaga noastră gândire este răsturnată”. (sfârșit)
Lasă un răspuns