Deșteaptă-te, Națiune, din somnul rațiunii!

De acum chiar că au urcat în șa… Dar nu să-și ia tălpășița, să descalece în alte zări. Că le e bine aici, după mintea lor cea puțină noi trebuind să devenim nomazi, să descălecăm în altă parte. Să le lăsăm lor țara, partea aia de țară de care au nevoie și apoi să plecăm. Ba, într-un fel, au cam nimerit-o, așa cu mintea aia a lor puțină, că de mult prea multă vreme am devenit niște nomazi ce ne lăsăm pruncii însingurați acasă pentru a fi și înstrăinați în propria lor țară. Iar noi, la rându-ne, ne înstrăinăm pe alte meleaguri după o iluzorie felie de pâine.

Nu au săltat în șa nici să ne spună vreun început de poveste frumoasă… Că ei nu știu decât a huli. Au urcat mândri pe locul unui povestitor necrofag de țară care să ne scrie, că ei nu stau la vorbe, ci doar cu actele în față, cu falsuri ori trădări ale guvernanților noștri (acești despoți pentru noi, dar vasali lor, ce le țesală iapa iredentismului pe limbile lor de pustă), să ne scrijelească dară finalul unui program în care incisivitatea, nesimțirea și limbile lor spurcate s-au împletit duios cu neghioba (mai rară…), fudulia (asta a fost și este pe măsură!), dar, mai ales, vânzările și trădările (numite „compromisuri” în limbajul nechezat… „political correct” al acelorași iepe de pustă), la care s-au dedat vlădicii noștri ajunși opincari la grajdurile intereselor politichiei ungaro-maghiare.

Să ne scrie, nu despre sămânța aia otrăvită a lui Telkes Simon („Sămânţa a fost aruncată şi aşteaptă să încolţească…”), care a fost îngropată înzecit în brazdele noastre de țară, brazde dezgolite și vulnerabile din nepăsarea, ipocrizia și, iarăși, fudulia noastră. Căci acela ce nu știe a-și apăra pământul țării, e sortit nu doar a-l pierde, ci a trăi pentru a vedea cum a risipit el moștenirea generațiilor următoare…

Să ne scrie despre vrejurile de multă vreme răsărite din semințele ce și-au tot copt sorocul „încolțirii”, să ne scrie despre imensele lanuri din neveghea noastră, care au supurat și supură viermuiala verzuie a acaparării țării.

Fără ieșiri violente în stradă, fără gloanțele din armele secuilor, ieșiți și ăia de ani buni, în provocarea maghiară, să lupte pentru ei (adică împotriva noastră, „Cu arma în mână”), ci doar prin trădările guvernanților și colajul de nepăsare, indiferență și indignare ipocrită din partea noastră, au obținut, rând pe rând, „Pas cu pas” (ironic, nu?!, strategia de țară a unui președinte care ne-a absorbit prin pașii mărunți, iată, similari cadenței de impunere a pretențiilor pelagrei politice a maghiarimii, iar noi nu am sesizat nici o clipă postumul din autografele lui Klaus Iohannis…), au căpătat, și-au luat, au primit adesea tot ce și-au dorit.

Acum vor să ne descalece pe post de judecător la Curtea Constituțională a României pe Attila Varga, un promotor al autonomizării etnice și un negaționist fără jenă al Statului Național! O instituție, ultimul turn de veghe al Statului, care ar putea deveni, prin prezența acestuia, Curtea antiConstituțională a României. De acum, poate cel mai potrivit loc pentru a legitima juridic acțiunile anti-românești, în momentul în care un personaj asumat în acțiunile lui anti-constituționale și anti-românești, un negaționist al fundamentelor Statului Român și al Constituției, un promotor al autonomiei pe criterii etnice și un inițiator al unei propuneri privind eliminarea din legea supremă a caracterului național al statului va fi ajuns acolo, nu va fi doar o altă sămânță strecurată pentru a aștepta să încolțească la sorocul ei anti-românesc, ci un adevărat măr otrăvit…

Și nu, nu e noaptea minții lor… E lunga noapte a somnului națiuni noastre… Cu tot cu rațiunea ei…