În 2002, sub sigla Clubului viitorilor deținuți politici, era lansată cartea M’en fiche (epigrame ale reputatului George Petrone, No.UNO, cum îl eticheta Nicomah și, în discretă companie, câteva cuplete mai puțin cântate acolo). Se pare că posedam oarecari atribute paranormale insuficient folosite, din moment ce anunțam încă de atunci, deschiderea Clubului, cap de listă fiind fostul premier Adrian Năstase, urmat în șir de continuă creștere de alte și alte caricaturi politicianiste ale unei democrații și ea caricaturală, mai nou Clubul fiind asezonat cu triste figuri miliardare dintr-o listă mereu îmbogățită de pușcăriabilii în exercițiu parlamentar sau încă tronând pe câte zece perne, pe varii funcții insuficient plătite din moment ce respectivii pungășesc prin tezaurul public.
Ce m-ar putea ateriza la cota minus zero, alături de ceilalți clubiști? Ce hal de deținut politic aș putea fi dacă nu-s spânzurat de nici o gașcă de asta? Poate multele și nenumăratele posibile încălcări ale liniei galbene stabilite cam peste tot, ca semn al unei libertăți bine conduse. Dacă voi țipa în clădirea parlamentului, cum un cetățean pe culoarul spitalului: Les voleurs!, am pus-o!
Dacă voi spune că Legea aia a prevenției, vaccinurile importate și obligatorii, va fi urmată de o dizolvare totală a industriei românești de medicamente, că lectura mai atentă a scrierilor de până acum va confirma naționalismul sau patriotismul, mă rog, ceva în genul ăsta, adică dușmănos statului drepților de tot soiul, etc. etc – voi beneficia de asistența socială la pușcărie, spațiu în care, conform altor remarcabile modele, voi putea să devin un Balzac al literaturii balcanice, europene și transatlantice.
Zilele trecute am primit, cadou în avant-premieră la aniversarea din mai, un pachet. Speram să fie încă o pijama (a câta?) sau o nouă carte cu autograf a unui amic care se editează lunar, dar n-a fost să fie!
Era o pereche de ițari și o cămașă țărănească. Am vrut să le probez dar familia, vecina și încă două persoane de bună intenție, m-au oprit la timp: Te dau ăia în articolul 217 și dacă vei lipsi trei ani cine va mai exersa latina cu ăl micu? Bine, am replicat, dar cine va afla? Am fost zguduit de un râs polifonic și, o voce subțire, de soprano, m-a luminat: Noi respectăm, ca și alții, delațiunea!
Lasă un răspuns