Suspendarea executării silite a conturilor unui partid reprezintă în mod cert un afront adus societății… Paradoxal, însă, nu și democrației! Pentru că poate fi catalogată ca o imoralitate necesară chiar protejării democrației într-unul din punctele ei vulnerabile. Campania electorală. Și chiar dacă promulgarea unei legi care interzice executarea silită a partidelor în timpul campaniilor electorale are nivelul ei de imoralitate, vizavi de celelalte forme de organizare din societate, asociații ori firme, rolul partidelor, așa bune-rele cum sunt ele, în asigurarea reprezentativității democratice poate fi exact elementul care să justifice această imoralitate.
Este o formă de protecție în fața unor cercuri de interese care ar putea destabiliza eșichierul politic, nu în campania electorală, ca scop în sine, ci profitând de campania electorală pentru a îndepărta definitiv anumite partide și a destructura segmentul politic până la crearea unei vulnerabilități la adresa securității naționale. Pentru că o asemenea executare silită ar muta selecția partidelor dinspre votul cetățeanului spre alți factori. Și nu am mai fi nici măcar în situația limită, reproșată de atâtea ori, aceea că procurorii DNA pot reașeza clasa politică (atenție însă!, nu partidele pe eșichier, ci personajele politice parte) prin arestările pe care le operează.
Pentru că una este săltarea unui candidat politician și practic excluderea acestuia din alegeri, democrația nefiind atinsă în esența ei (dimpotrivă, chiar!) și una e să excluzi una, două sau toate formațiunile politice din procesul de reprezentare democratică în baza deciziei unui nou posibil centru de influență major. Executorul de partide. Mai ales că toate partidele au probleme financiare. Și cum ar fi ca sfere de influență ongist-soroșite, doar ca un exemplu de posibil centru de impunere a deciziei unui grup de influență, inclusiv din afara țării, să aibă posibilitatea, ba, încă și directă!, de a decide, prin mâna unui interpus numit executor, ce partide să fie blocate într-un scrutin electoral?
Pe de altă parte și partidele trebuie să-și achite datoriile! Iar cei ce sunt îndreptățiți să-și recupereze banii, au dreptul să o facă. Dar au la dispoziție restul de 47 de luni , o lună de soluție imorală la patru ani, perioada dintre ciclurile electorale, reprezentând un compromis acceptabil (fie și imoral, dar nu este oare cel mai mărunt compromis dintre câte s-au săvârșit, democratic!, în sfera social-economică, și, mai ales, în politică?), pentru a nu periclita democrația.
Apoi, prin schimbarea regulilor de executare silită la nivelul datornicilor, prin introducerea prevederii, printr-o altă lege, ca executarea silită să nu mai fie făcută la decizia unui executor, ci doar a unei instanțe, reduce din imoralitatea ce poate fi reproșată că apare prin favorizarea partidelor în timpul campaniilor electorale. Mai rămâne, poate, singura comparație la nivelul reproșului de inechitate, prin faptul că o firmă nu are șansa unei luni de salvgardare în care să reușească, eventual, să se reechilibreze financiar. Mai ales că, deși nu are o contribuție directă (nu ar trebui!) la „exprimarea voinţei politice”, aportul mediului de afaceri la stabilitatea democrației nu poate fi neglijat…
Lasă un răspuns