Exponatul lunii aprilie 2016 la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia este o piesă cu remarcabile valenţe artistice descoperită în anul 1979, cu ocazia cercetărilor arheologice întreprinse pe raza marii fortificații preistorice de la Teleac. Piesa este o statuetă miniaturală din bronz, reprezentând un cal stilizat. Încadrat în categoria de bronzuri „traco-cimeriene”, căluțul de bronz, într-o reprezentare grațioasă, accentuat stilizată, a fost descoperit la un an după ce au început lucrările arheologice la fortificația din Teleac. Identificarea exponatului s-a făcut în stratul arabil al așezării denumite „Hârburi” și a fost scoasă la suprafață cu ocazia unor lucrări agricole.
Reprezentările de cai lipsesc la nivelul neoliticului şi eneoliticului, ele apărând odată cu epoca bronzului, când caii încep să fie utilizaţi pentru călărie şi tracţiune. Apariţia carelor de luptă în aria civilizaţiilor mediteraneene, din Egipt până în Grecia miceniană, împreună cu războinicii cavaleri, promovează imaginea calului ca animal emblematic pentru noua elită militară. Piesa de la Teleac are antecedente modelate în lut chiar în această așezare și datorită dimensiunilor ei mici se crede că se purta atârnată, ca pandantiv, posibil la un harnașament. Reprezentările de cai cunoscute în arealul Europei de sud-est în perioada epocii fierului sunt modelate de obicei din lut, piesele din metal fiind extreme de rare. Singura analogie existentă pe teritoriul României este căluțul de bronz descoperit într-un mormânt tumular la Bujoru (jud. Teleorman), împreună cu un car votiv și alte elemente de harnașament, care datează și el din secolul VIII î.Hr. Analogii mai îndepărtate pot fi găsite tocmai pe teritoriul Armeniei, ceea ce justifică încadrarea piesei de la Teleac în categoria așa numitelor bronzuri „traco-cimeriene”, în care tradițiile zonei balcano-carpatice se îngemănează cu arta populațiilor stepelor orientale. Impunătoarea fortificație de la Teleac (comuna Ciugud, jud. Alba) este una de o importanță majoră nu doar pentru teritoriul României, dar și pentru arealul Europei Centrale și Sud-estice în perioada târzie a epocii bronzului și începutul epocii fierului. Aflat în Depresiunea Secașelor, lângă Dealul Dăii, ocupând o suprafață de peste 30 de hectare și având o durată de utilizare de peste o jumătate de mileniu (sec. XI-VII î.Hr), situl a fost obiectul unor campanii succesive de cercetări arheologice organizate de Muzeul Național al Unirii Alba Iulia în parteneriat cu diverse instituții din țară și străinătate vreme de peste o jumătate de secol (1959 – 2011). Căluțul descoperit aici este lucrat prin turnare în tehnica „cerii pierdute”, artizanul care a confecționat-o optând pentru o stilizare accentuată. Tehnica de turnare prin metoda cerii pierdute este una complexă și deosebit de migăloasă, necesitând cunoștinte vaste atât în prelucrarea ceramicii cât și în cea a metalelor, precum și o atenție deosebită ce trebuie acordată prelucrării termice a acestor materiale. Schimbarea și controlarea temperaturii de ardere sunt aspecte deosebit de importante. Numai astfel, în timpul turnării metalului topit, se poate preveni crăparea modelajului de argilă sau a detaliilor sculpturale realizate în ceară. Procesul de manufacturare începe prin modelarea în ceară de albine, material cu o temperatură de topire mai scăzută. După ce obiectul a fost sculptat în ceară, se aplică succesiv straturi de argilă și obiectul este lăsat să se usuce. Întregul ansamblu este încălzit până ce ceara se topește, iar detaliile fine ale sculpturii rămân impregnate în argilă. În acest mulaj se toarnă metalul lichid care apoi este lăsat să se răcească și să se întărească. Mai târziu, matrița de argilă este spartă, dezvăluind obiectul metalic finit. Aceste caracteristici ale tehnicii de manufacturare relevă faptul că, fiecare obiect creat este unic, matrița fiind distrusă ca parte a procesului de turnare.
Asemenea reprezentări miniaturale de cai din bronz se cunosc și pe teritoriul Greciei și al Italiei, precum și al Ungariei, ele aparținând unor medii culturale diferite, dar fiind incluse totuși teritoriului controlat de către Geții de Aur primordiali. Cea mai îndepărtată analogie din acest punct de vedere o reprezintă un grup de statuete din bronz descoperite la Airum, în Armenia. Din punct de vedere stilistic, unele dintre statuete sunt aproape identice cu piesa de la Teleac, datarea lor fiind pe același palier cronologic (sec. IX-VIII î.Hr.). Acest fapt – spun istoricii – poate să indice că pandantivul de bronz de la Teleac este probabil un import din lumea ponto – caspică, sau poate doar o imitație a unei piese din zona respectivă (de ce întotdeauna se spune despre artefactele geto-dace că sunt copii după unele aparținătoare altor civilizații, așa cum se spune că limba română este un permanent împrumut din alte limbi?; de ce nu este acest pandantiv unul original?). Toate aceste descoperiri vin din zona Mării Negre (Marea Getică) unde au locuit Geții de Aur primordiali, cei ce erau mari crescători de animale, deci și de cai. Reprezentarea stilizată a acestui animal vine din interpretarea pe care o lasă imaginea unui cal trecând în viteză („Ca vântul și ca gândul”), moment în care nu se pot vedea detaliile anatomice. Importanța îmblânziri calului și existența acestuia în viața omului a ridicat gradul acestuia de civilizație. De aceea în mormintele principilor geto-daco-traci apar alături de resturile pământești ale conducătorului și soției sale, scheletele cailor preferați, ale câinilor, dar și ale bovideelor. Ei nu puteau uita că aceste turme de animale i-au salvat la ceas de grea încercare cataclismică planetară. De aceea și vlahii actuali, din toate vlahiile existente în întreaga Europă, stau aninați de munți și cresc turme de animale, urmându-și misiunea sacră de mii de ani; aceea de a păstra tradiția și a păzi viitorul omenirii. Ei ar trebui să fie recunoscuți de noi ca români get-be-get, urmași adevărați ai Geților de Aur.
Piesa studiată a fost prezentată în cadrul mai multor expoziții din străinătate, între acestea remarcându-se o expoziție dedicată civilizației traco-dacice, organizată la Roma în anul 1998. Este un exemplu reprezentativ care oglindește legăturile puternice dintre civilizațiile din spațiul carpato-balcanic cu cele din zona de stepă răsăriteană, aceste civilizații fiind la un moment dat surori, așa cum popoarele din aceste zone au fost ca frații.
Lasă un răspuns