Europa se frământă în întrebări banale a căror lipsă circumstanțială de răspunsuri invită la soluții care, nolens-volens, ajung până la reconsiderarea exceselor de orice fel, inclusiv a celor de toleranță și de libertate, dacă nu vrem să ajungem la compromisuri în contingențe: De ce ISIS? De ce neutralitatea iudaismului? De ce în numele lui Allah? De ce Occidentul? Mai înainte, autoproclamatul Stat Islamic (IS, SI, ISIL sau ISIS) este o formațiune insurgentă de orientare sunită, proclamată califat, cu acțiuni transnaționale (Irak, Siria, Turcia, Libia, Liban, Arabia Saudită), care a luat naștere în 2013 în Irak, ca formațiune jihadistă Al-Qaida, sub conducerea lui Abu Bakr al-Bagdadi. Gruparea Frontul al-Nusra, din Siria, a refuzat să fuzionze cu Statul Islamic din Irak și, de la începutul anului 2014, cele două formațiuni jihadiste intră în conflict armat disputându-și competența teritorială în Siria și contestându-și liderii. Conflictul ia proporții, Statul Islamic Irakian și din Liban (SIIL) proclamă restabilirea Califatului islamic în iunie 2014.
Printre cei vizați de represiunea islamică nu sunt doar șiiți, ci și creștinii care se văd nevoiți să părăsească nu numai Mosul, ci toate orașele din calea ISIS. Ofensiva în numele războiului sfânt (ǧihād), cel de al șaselea stâlp (al-khamsa), adoptat doar de kharigiți la început, este adăugat datoriei obligatorii (fard), adică conduita religioasă fără abateri, îndatoririi (wāǧib), locului îngăduit (halāl), locului nerecomandabil (makrūh) și locului interzis (harām). Fără a intra în detalii privind istoria islamului (altceva decât islamism, așa cum a fost denumită de Vlotaire versiunea extremistă a islamului politic), amintim că în istoria șiismului septiman (cu șapte imami) este cunoscut extremismul din sec. al X-lea până în sec. al XII-lea, prin ordinul Al-fida’iyya (oamenii sacrificiului), cunoscut de europeni sub numele de secta asasinilor, anihilată de mongoli și mameluci. Extremismul ISIS se extinde și, în iulie 2014, se emite decretul de mutilarea organelor genitale femeiești în perioada de fertilitate, luna următoare este decapitat jurnalistul american James Foley, în septembrie se trece prin asediu orașul Kobani, în octombrie se cuceresc alte 350 de localități din regiunea Kobani, se ajunge la porțile Bagdadului unde sunt devastate monumente de cultură sumeriană și akkadiană, în anul următor aceeași barbarie se întâmplă și în Palmira, în același an (februarie 2015) este ars de viu (transmisie televizată) un pilot captiv într-o cușcă metalică, Iordania bombardează ISIS în Siria. În contextul acestor evenimente, se impune intervenția marilor puteri, așa cum se cunoaște, iar un val uriaș de emigranți, refugiați din calea măcelului, iau calea Europei Occidentale cu riscul de a produce în Uniunea Europeană serioase dezechilibre.
De ce neutralitatea iudaismului? Inflexibilitatea islamului, impenetrabilitatea lui rămân evidente dincolo de aparenta lui deschidere către o conexiune superioară cu creștinismul în ideea de Dumnezeu (la ilāha, illā allāh wa muhammad rasūlu-llāh = nu există Dumnezeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu). Prudență exagerată se manifestă și în cultură. De pildă, în limba arabă nu s-a tradus din secolul al IX-lea încoace nici măcar cât se traduce din arabă în spaniolă într-un singur an. Iudaismul, monoteist în teologie, unitar în practică, a depășit perioada apostaziei Talmudice prin adoptarea Torei și a rămas consecvent în atitudinea reverențioasă față de femeie, aceasta totuși neavând obligații riguroase ca bărbații în cele treisprezece principii de credință. Flexibilitatea iudaică se vede inclusiv în tradiția restricțiilor alimentare (coșer/ kașer) și în multe privințe iudaismul a fost o zonă tampon între islam și creștinismul european, un fel de paratrăsnet, statut care i-a permis totuși Bisericii Creștine, în unele opinii (vezi Sam Harris; The end of Faith. Religion, Terror and the Future of Reason-New York, 2004, sau trad. Ed. Herald, 2015 Sfârșitul credinței. Religie, teroare și viitorul rațiunii), să se simtă în siguranță și să se spele pe mâini ca Pilat de riscurile degenerării conflictului israeliano-palestinian într-unul dintre islam și Occident, ceea ce, iată, că avem astăzi, după cum s-au pronunțat unii lideri politici: Europa este în stare de război, declara Manuel Valls, premierul Franței, după recentele atentate de la Bruxelles.
De ce în numele lui Allah? Islamismul, în conceptualizarea lui Voltaire, este culpabil în primul rând pe seama jihadismului său. Socotit o margine fără centru (islam = supunere), el împarte, în opinia lui Sam Harris, lumea în două, în chip tranșant: Casa Islamului și Casa Războiului, pentru că musulmanii nu pot fi nici moderați, nici apostați, iar desăvârșirea lor este identificată în jihad. Coranul (4.29) interzice musulmanilor să se ucidă între ei, deși numai asta nu se petrece sub teroarea ISIS care trimite spre Europa milioane de refugiați. Cum rămâne atunci cu uciderea pentru dezbinare? Și nu întâmplător la urmă, de ce Occidentul? Nu impune nimeni azilantului o stare de umilință. Nu-l supune nimeni la dezumanizări și persecuții, ci i se asigură din fonduri comunitare o existență decentă. Și totuși, dintre ei se găsesc talibani, habotnici frustrați, psihopați, misionari sinucigași, ba mai mult, dinspre Occident pleacă prozeliți să se instruiască sub armele ISIS ca să se întoarcă acasă gata de misiuni kamikaze fratricide. Occidentul, categoric, nu este într-un exercițiu de rutină, nici într-o alarmă falsă, ci, numărându-și victimele, este invitat explicit prin acest război al inocenților să găsească soluții energice. Dacă jihad este război sfânt și cum nimic sfânt nu se justifică în afara umanității, siguranța europenilor nu trebuie delegată în seama manierelor elegante: Inter arma silent leges!
