Autopsia comunismului: Fraternitatea comunistă

Motto: ”Virtutea nu se poate separa de real

fără a deveni un principiu al răului” (Camus)

 *

„Înfrățirea tuturor oamenilor pe această

lume nu va putea fi întemeiată

decât pe kitch.” (Milan Kundera)

o    În liberalism: colaborarea/parteneriatul

o    În comunism:  colectivismul

o    În fascism: statul național

o    În religie: parohia

♦ ♦ ♦

Definiţia umanităţii – ca atribut – este dragostea de semeni, altruismul, compasiunea, întrajutorarea, într-un cuvânt: fraternitatea. Ceea ce este însă angelic la nivel particular – umanitatea individului, devine de un demonism feroce când este încarcerată în litera unor legi ce se doresc raţionale și universale, adică aplicabile umanităţii – umanităţii înţeleasă ca substantiv ce desemnează totalitatea oamenilor. Saltul – eşuat – de la particular la general (inducţia socială), de la practică modestă a iubirii de aproape la jonglarea cu ideea gargantuescă a iubirii universale, poate fi în aceeaşi măsură explicat şi combătut prin reconstituirea intenţiei şi a genezei sale. Teoria umanitară rațională (aplicată umanităţii) nu are rădăcini – aşa cum s-ar putea crede la prima vedere – nici în religia creştină, nici în coşmarul Revoluţiei Franceze şi nici în opera lui Marx. Vinovaţii – pietre de hotar în istoria discursivă a ideii – trebuie căutaţi tot în sfera Iluminismului.

1. J.J. Rousseau

Primul acuzat ce trebuie menţionat – şi iertat cel mai probabil! – este J.J. Rousseau. Pentru filozoful francez, fraternitatea (dacă suntem dispuşi să acceptăm mila ca premiză a fraternităţii) este un principiu natural şi anterior raţiunii; el a întreţinut inocenţa şi totodată din el s-a născut virtutea. Iată fragmentul: „Există două principii anterioare raţiunii: unul, care ne face să fim puternic interesaţi de bunăstarea şi conservarea noastră (iubirea de sine) şi altul care ne inspiră o repulsie naturală în faţă pieirii sau suferinţei oricărei fiinţe simţitoare şi, în primul rând, a semenilor noştri (milă)”. Trei consecinţe pot fi deduse din afirmaţiile sale:

• fraternitatea este o pornire sentimentală,

•  este piatră de temelie a moralei, iar

• prezenţa ei în fiecare individ (universalitatea ei) este adevărată doar pentru existenţa individului într-o starea naturală (sălbatică, ne-evoluată).

Ori tocmai acestea sunt dovezile ce îl achită de acuzaţia de a fi inseminat în epocă ideea umanitaristă o fraternităţii. Rousseau a fost greşit înţeles: pornirea sentimentală la nivel de individ spre fraternitate şi morala ce decurge din ea (în starea naturală) sunt admirabile – ne spune el, însă nu sunt neapărat necesare şi posibile sub aceeași formă în modernitate (modernitatea acelor vremuri). Rousseau nu a predicat întoarcerea spre viaţa în natură sub forme bucolice şi nici nu era convins că este realizabilă practic pentru omul (deja) civilizat şi corupt; a folosit însă stilistică comparaţiei şi a pamfletului pentru a dezveli concetăţenilor săi bustul prezentului bolnav, cu aceeaşi melancolie sau regret cu care omul matur, simţind ameninţarea bătrâneţii, îşi recuperează şi îşi curăță amintirile copilăriei.

La cei ce îl vor urma – îi amintim doar pe Immanuel Kant și pe Auguste Comte – cele trei opinii vor fi total inversate:

• fraternitatea este o pornire rațională benefică (ce poate fi transformată într-o lege),
• morala îndeamnă la fraternitate,
• prezența ei în fiecare individ garantează progresul viitor.

1. Immanuel Kant

Al doilea acuzat este Kant – raţionalul Kant inspirat de pasionalul Rousseau. Imperativul său categoric – încercarea să de a fundamenta o morală – se sprijină pe postulatul egalităţii – necesar pentru a-l face universal – şi pe postulatul fraternităţii – necesar pentru a-l putea face aplicabil. „Acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată că ea să devină o lege universală”. Acţiunea este declanşată de o nevoie şi are un rezultat; în logica kantiană nevoile oamenilor sunt asemănătoare – deci oamenii sunt egali! – şi trebuie să ţină seama de rezultat, – adică de impactul acţiunii lor asupra altor oameni – şi, respectiv alţii trebuie să ţină seama de rezultatul unor acţiuni identice asupra lor – deci trebuie să dea dovadă de altruism din raţiune. Raţiunea practică a lui Kant păcătuieşte în faţa raţiunii pentru că (1) raţionalizează şi generalizează un sentiment şi pentru că (2) nu este altceva decât un lanţ închis cauza-efect (morală – fraternitate, egalitate, libertate), pe care Kant îl tranșează (ca pe un nod gordian) declarând arbitrar anterioritatea moralei.

1. Auguste Comte

Al treilea este Auguste Comte (pe care Frederich A. Hayek îl denumea totalitarul sec al XIX-lea). Comte merge şi mai departe decât Rousseau, Kant şi chiar decât mentorul său – Saint Simon; pentru el problemele societăţii se rezolvă doar dacă omul recunoaşte că are mai multe datorii faţă de semenii săi, decât faţă de sine însuşi. Formulă lansată de el – Vivre pour autrui! – aproape că înspăimântă prin bigotismul (împins până la limita sacrificiului) pe care îl solicită în mod imperativ individului. Grijă faţă de aproape poate fi o pornire din convingere (gândire mistică), o pornire sentimentală (gândirea afectivă) sau una biologică, dar în spatele unei astfel de decizii, raţiunea nu va putea descoperii niciodată utilitatea (definită tocmai că binele propriu). Ceea în religie este de admirat şi de înţeles (poate tocmai pentru că se sustrage raţiunii), devine în pozitivismul lui Compte „o formă superioară de egoism” (după cum o numeşte G. Papini).

Morala kantiană este mai îngăduitoare; nu exclude binele propriu şi nici nu îl expune competiţiei cu binele comun (sau binele altora), ci doar încearcă să îl reconcilieze cu acesta (atitudine de altfel definitorie pentru filozoful german). În schimb, în cadrul legii generală a fraternităţii – aşa cum o propovăduiește pozitivismul –  binele colectiv surclasează categoric binele individual. Se admite că ipoteza nu doar faptul că oamenii au aproximativ aceleaşi necesităţi – adevăr ce poate fi acceptat doar în cazul omului primitiv cu  nevoi primare şi pe care îl prezumă şi Kant – ci, mai mult, şi faptul că – chiar dacă totuşi oamenii au evoluat şi au nevoi diferite – nevoile pot fi cunoscute (în mod raţional). Eroarea este evidentă: în primul rând multe dintre nevoi sunt produse ale unor tipuri de gândire diferite de cel raţional (şi poate şi mai multe scapă chiar cunoaşterii de sine a individului), iar în al doilea rând formele de comunicare au rămas întotdeauna în urmă dezvoltării complexităţii şi subţierii fiinţei umane, tocmai pentru că au fost determinate de aceasta. (Notă: „Conștiința se rafinează prin limbaj, a cărui expresie este” afirmă H.R.P. Zbor în bătaia săgeţii)

Dar mai periculoase decât premizele moralei comptiene ne par consecinţele ei, consecinţe ce nu doar că pot fi intuite cu un minim bun-simt psihologic, dar au fost şi dovedite cu supra de măsură în practică (de către regimul comunist). Natura umană (bună sau rea) este irelevantă; pentru a salva ideea umanitară a fraternităţii – (devenită mai apoi piatră de temelie a ideologiei comuniste), nu se poate găsi un ţap ispăşitor în Om. Demonstraţia este simplă: cum nu putem exclude total existenţa (dorinţa şi voinţa) binelui propriu,

• dacă oamenii răi vor şti că se află în grijă semenilor, apetenţa lor pentru muncă şi rezultate vor scădea considerabil și vor caută să profite de pe urmă bunăvoinţei comunitare, iar
• oamenii buni – cei ce vor acceptă să trăiască pentru ceilalţi! – vor avea tot mai puţin timp şi energie pentru ei înşişi (pentru binele propriu) în detrimentul propriei fericiri.

Lumea, dacă ar fi să ne-o imaginăm organizată după principiul universal al fraternităţii raţionale şi necondiţionate, va arăta ca un spital în care zac o mulţime de bolnavi închipuiţi îngrijiţi, de o mână de doctori (din ce în ce mai puţini, până la extincţie) cu o sănătate şubredă din pricina surescitării, a stresului şi a oboselii…

***

Nu ne putem însă opri la jumătate… Respingerea fraternităţii – cu înţelesul ei compteian şi mai apoi, prin export, comunist – nu ne scoate din întuneric. Faptul că omul este (şi) o fiinţă socială este deja un truism şi – oricare ar fi concluziile sau îndemnurile metafizicii – nu ne putem sustrage unei datorii faţă de comunitate. Care este însă scheletul şi care sunt muşchii unei comunităţi? Existenţa ei ne împinge la căutarea unui principiu aprioric care să o justifice şi a unuia aposteriori care să o anime si care să nu o opună individualității și binelui individual. Problema poate fi redusă la următoarele întrebări:  care sunt modalităţile (şi criteriile) juste prin care individul primeşte o identitate şi un statut într-o comunitate? şi care sunt responsabilităţile şi drepturile ce-i revin unui individ în cadrul acelei comunităţii?

Primul punct se rezolvă prin apelul la libertate. Dacă aderarea – fără constrângeri exterioare şi în prezenţa discernământului – şi apoi integrarea într-o comunitate este o alegere liberă a individului, atunci libertatea sa este conservată şi în interiorul comunităţii, iar dilema binelui propriu versus binele comunităţii este teoretic rezolvată prin negocierea iniţială. Un raport echilibrat între binele propriu al individului şi binele comun trebuie în primul rând să asigure perenitatea binelui (sub ambele lui forme) şi, în al doilea rând – în subsidiar – binele comun trebuie să protejeze şi să includă – măcar parţial – binele personal.

Al doilea punct, ce are în vedere rolul individului în cadrul comunităţii, poate fi rezolvat în mod general prin acceptarea şi respectarea unor contracte (sau tipuri de contracte) prestabilite ce reglementează relaţiile între membrii comunităţi (şi – prin aceasta – a relaţiilor membrilor comunităţii cu comunitatea în ansamblul ei, pentru că tocmai aceste contracte încheagă comunitatea). Prezența contractelor – adică a unor relaţii predictibile, mutual avantajoase şi a căror nerespectare produce urmări – între membrii comunității este ceea ce conferă soluţiei un nivel acceptabil de justeţe. În cazul Societăţii (în cultură naţională), există un tip de contract social (cu indivizii) – morala, regulile de conduită (bună-purtare), limbaj, etc…, un tip de contract politic (cu instituţiile sau între instituţii) – legile, regulamentele de funcţionare, etc…, un tip de contract juridic – actele juridice şi unul de tip economic (regulile pieţei) prin care sunt stabilite schimburile de bunuri între indivizi. Binele comun se împlineşte tocmai prin respectarea unor contracte în care se reflectă şi prin care este salvgardat binele individual.

Fraternitatea – sub numele de colaborare/parteneriat – este un principiu ce poate fi pus în aplicare în mod real doar în condițiile de mai sus (condiții neîndeplinite de niciun regim comunist). Interesul pentru sine (pentru propria devenire și bunăstare) este mai bun (mai util) pentru societate decât interesul – doar aparent altruist – pentru societate/comunitate. Francis Fukuiama – în Marea Ruptură – exprima această teză sub o formă asemănătoare (și poate mai inspirată):„Interesul fiecăruia reprezintă o bază mai puțin nobilă, dar mai stabilă decât virtutea, pe care să se sprijine societatea”. În spiritul ei găsim că: într-o comunitate autarhică restul își recunoaște deficiența fără parte (interesul pentru completitudine) și datoria față de parte, iar partea își recunoaște deficiența fără rest (interesul pentru integrare) și datoria față de rest. Comunitatea pentru care individul este neimportant – ba chiar înlocuibil – (și aici nu doar comunismul păcătuiește) este condamnată mai devreme sau mai târziu la cancer – la acea maladie socială a dezintegrării prin abaterea galopantă de la normă.

***

O abordare similară întâlnim şi la Andrei Pleşu în eseul „A treia zi a comunismului?”. Ne confruntăm cu ea tocmai pentru a o aduce în lumina şi pentru a îmbogăţi argumentaţia.  În accepţiunea scriitorului român marile întrebări ce deschid calea formări unui om sunt întrebări individuale cu răspunsuri individuale, așa numitele întrebări «ruseşti». Ce este iubirea?, de ce suferă oamenii?, de ce murim?, ce este moartea?, ce e sufletul? sunt lucruri mai importante şi relevante decât – dăm exemplele selectate de autor – «ce e cu prizonierii malgaşi sau ce e cu salariile mici din Maroc». Ca şi Noica, Andrei Pleșu popularizează îndemnul de a rămâne aplecat cu profesionalism asupra propriei zonei de responsabilitate, de a urmări schimbarea mică, reală – ce se cumulează şi are efect asupra suprastructurii – şi de a nu te frământă inutil pentru mersul societăţii, al economiei, al politicului. Aici – în devenirea corectă şi muncă individuală – ar stă secretul adevăratei şi marii schimbări la nivelul societăţii. Formulate astfel, afirmațiile nu pot fi negate; exemplele alese (pentru a sublinia frivolitatea interesului pentru problemele comunităţii) sunt însă forţate. Să nu uităm că identitatea şi scopul unui om îi sunt date de către cultură din care face parte, iar răspunsurile la întrebările «ruseşti» pot veni dinspre cultură comunităţii. Înclin să nuanţez diatribă împotriva tineretului care, fără să se cunoască pe sine însuşi şi să fie pe deplin format (şi informat) se agaţă de ideea fraternităţii socialiste dintr-o pornire rebel-nonconformistă. Nu numai că acesta poate fi calea formării – de la experienţă la introspecţie, dar – aşa cum am spus – în final, răspunsul individual la întrebări individuale poate fi tocmai preocuparea pentru (şi implicarea în) comunitate, fără că acest răspuns să fie neapărat unul rău câtă vreme are loc un proces normal de evoluţie raţională şi nu de activism şi îndoctrinare. Această este explicaţia mulţimii de prozeliţi comunişti din rândurile intelectualităţii. Dar – da! – uneori în fapt este pus carul înaintea căruţei, societatea în detrimentul individului: individul este forţat să se înroleze într-o cultură (comunitate) (cultură naţională socialistă era singură opţiune în România de dinainte de Revoluţie) în care nu crede şi să renunţe la binele sau pentru binele comun care nu este şi binele său.

Iată definiţia de fapt a comunismului (din punctul de vedere al fraternităţii): disjuncția dintre binele comun şi binele personal şi explicaţia pentru care comunismul devine rău atunci când se transformă în platformă politică şi apoi în regim: fără alegere – liberă – comunismul este o siluire în grup, un loc în care lichelele se pot ascunde pentru că sunt susţinute de comunitate şi care nu se poate primeni pentru că reacţia este anulată.

***

Există şi o explicaţie prin prisma valorii, nu numai prin cea a libertăţi, pentru failibilitatea principiului comunist al fraternității. Viziunea materialistă reduce valoarea bunurilor la valoarea de consumare, valoare care se diminuează dacă este împărţită (C. Noica). Dacă valoarea bunurilor ar fi numai una de consum ne-am putea într-adevăr pune problema interesului exclusiv pentru producţia şi consumul în comunitate, însă bunurile au şi valori de însumare, valori care prin împărţire nu îşi diminuează valoarea ci – dimpotrivă – şi-o înmulţesc. Omul în sine este un astfel de bun. Îm-bun-ătățindu-se pe sine, preocupându-se de sine, face prin urmare un bine societăţii, o îmbogăţeşte. Dacă el în comunism este doar o instanţiere ce nu se diferenţiază prin nimic de semenul său şi este ușor înlocuibil, în liberalism el devine indispensabil nu numai pentru sine. Individualismul – cu varianta sa la superlativ: egoismul, sunt forme de creștere a valorii în cadrul grupului/comunității/societății (prin activarea unor mecanisme proprii piețelor libere: competitivitatea și negocierea)….

***

Totuși, oare nu există o limită ((1)istorică – contextul geopolitic la un anumit moment, (2) economică – cantitatea şi calitatea bunurilor disponibilă în piaţă sau (3) socială – numărul de membrii activi ai societăţii) până la care contribuţia (ca preocupare şi implicare) în societate (sub formă propusă de comunism) să nu aducă mai multe beneficii individului decât interesul exclusiv pentru sine?

Sursa îndoielii este una de natură antropologică. În mediu științific circulă ipoteza conform căreia omul a căpătat o ascendență asupra celorlalte specii, s-a răspândit şi a cucerit planeta, nu neapărat pentru că materia sa cenuşie  i-a permis să folosească unelte sau să stăpânească focul, ci pentru că a găsit modalităţi, prin intermediul imaginaţiei şi imaginarului, de a colabora într-un mod flexibil în grupuri numeroase (Yuval Noah Harari). Cu siguranţă Hobbes – cu al sau război al tuturora împotriva tuturora -”bellum omnium contra omnes” ca stare naturală a Omului – s-a înşelat. La nivel biologic o oarecare doză de altruism (Richard Dawkins – Gena Egoistă) şi de încredere în semeni (Francis Fukuyama – Marea Ruptură) a fost probabil necesară pentru a facilita colaborarea între membrii comunităţilor de oameni primitivi, înainte că reglementările culturale – formale sau informale – ale colaborării să fi existat. Acest lucru ne-ar putea îndemna spre concluzia că ideologia comunistă predică o reîntoarcere spre o formă de organizare socială şi economică ideală, idilică şi în perfectă concordanţă cu atributele biologice ancestrale ale fiinţelor omeneşti, ajunse pe cale genetică până la noi.