Mobilitatea succesului, fiind în legatură directă cu factorii dinamici ai motivației, reprezintă în sine modalitatea de a acționa în scopul obținerii unui anumit obiectiv. Obiectivul, la rândul lui, fiind un fenomen al idealismului independent de conștiința umană, prin dezvoltare dă naștere unui conținut real determinat de forma materială și spirituală a acțiunilor umane. Prin procesul respectiv, omul acționează ca factor de producție în crearea bunurilor materiale și spirituale, și pentru obținerea acelui rezultat care să satisfacă necesitățile absolute ale vieții cotidiene. Viața cotidiană, fiind condiționată de cerințele omului, determină nemijlocit obiective concrete care produc și reproduc acțiunea umană în scopul dezvoltării sistemului comunitar. Iar sistemul comunitar sau social, la rândul lui, fiind organizat în baza relațiilor dintre oameni şi centrat pe un comportament adecvat, deține influența prioritară asupra gradului de dezvoltare umană și de identificare a individului ca personalitate în societate.
Societatea, fiind sistemul întemeiat pe acțiunea individului, își manifestă caracterul și efectele în totalitatea domeniilor de activitate socială, culturală, științifică, economică, astfel consumând munca umană ca factor esențial al valorilor materiale și spirituale. Valoarea spirituală a muncii umane este prezentă și se manifestă prin sfera intelectuală a societății, care este temelia de bază în reglarea tuturor proceselor evolutive ale umanității și în formarea omului ca individualitate socială. Respectiv, munca intelectuală, fiind prezentă în domeniul învățământului, științei, artei, tehnicii, culturii, etc., este acea sferă de activitate care determină capacitatea omului de a se încadra în limitele valorilor sociale corespunzătoare. În același rând, omul, având necesitatea continuă de a-și dezvolta însușirile umane specifice, este ființa care are necesitatea de a fi încadrată în limitele autentice și de calitate ale valorilor materiale și spirituale care motivează procesul evoluției. În procesul evoluției omul este acel care are nevoie în permanență de suportul motivației, fiindu-i echilibrul necesar în existență și în acțiunile urmate de apreciere. La acest subiect James Abram Garfield spune, că “o motivație corectă este mai puternică decât forța”. Deci, în esență putem determina că motivația este acea formă a existenței care stimulează capacitatea omului de a se dezvolta pe sine însuși ca personalitate și de a dezvolta, în același timp, comunitatea ce-i aparține.
Pentru a dezvolta o societate, o sferă de activitate socială sau pentru a exercita influență asupra unui fenomen (obiectiv) este necesară motivația, care stimulează individul în a efectua anumite acțiuni spre obținerea unui rezultat de succes. Motivația, la rândul ei, este acea substanță care promovează și condiționează comportamentul individului pentru a favoriza o acțiune programată. Comportamentul uman, fiind influențat de fenomenul motivației, își expune calitatea caracterului în dependență de factorii mediului social care direcționează procesul dezvoltării. Reieșind din faptul că ființa umană în procesul dezvoltării este într-o corelație directă cu sistemul educației, atunci și educația (ca macrosistem al societății și factor reglator în dezvoltarea individului) urmează a fi considerată acel fenomen care este influențat și intersectat constant de procesele motivației. În circuitul respectiv este încadrat omul-copilul din primii ani de viață în pas cu instituția de învățământ, care oferă educația și instruirea necesară. Deci, pentru o dezvoltare de calitate a individului instituția de învățământ trebuie să asigure un echilibru corespunzător al educației și instruirii, axat pe factori dinamici ai motivației. În acest caz funcția prioritară a educației trebuie să fie prezentă prin factorii ce stimulează activitatea copilului prin învățare, comportare, socializare, comunicare, promovare, dezvoltare identitară. Astfel succesul tuturor performanțelor educative se vor intersecta cu segmentele motivației, care produc efectul necesar în procesul dezvoltării individului și al societății. Motivarea copilului-elevului prin încurajare și susținere morală oferă acestuia încrederea în propriile posibilități și propria personalitate cu capacitățile respective, în așa mod oferindu-i succesul corespunzător în promovarea programelor școlare, în redescoperirea propriei vocații și în identificarea propriilor abilități necesare în formarea unei personalități adevărate. În acest caz succesele copilului în dezvoltare vor fi corelate cu procesele educative favorabile care avantajează sistemul de învățământ. În același timp, sistemul de învățământ prin acțiunile sale pozitive și modalitățile corecte de educație motivează omul-copilul în realizarea acelor acțiuni care să-i identifice cu usurință identitatea și personalitatea în viața socială.
Omul în dezvoltare are nevoie de atitudinea adecvată din partea organelor competente ale societății, din partea acelora ce educă și acei care se consideră în drepturi că pot educa. În această gamă de educatori a omului se însrie societatea, sistemul de învățământ, cadrele didactice și părinții acestuia. Pentru a face fericit procesul evolutiv al dezvoltării copilului în centrul atenției educația urmează a fi corelată cu comunicarea adecvată dintre părinte-profesor-societate-copil, bazată pe autonomie, respect, reciprocitate, independență. Iar aspectele esențiale de dezvoltare a copilului urmează a fi influențate de motodele educative și instructive, elaborate în contextul celor mai moderne tehnici și politici educaționale ale vieții contemporane. Metodele educative urmează a fi direcționate nu numai către copil, ci și către sistemul de învățământ, cadre didactice și părinți. Anume părinții, cadrul didactic și unitatea de învățământ trebuie să cunoască tehnica educației, în special, tehnica modernă a educației, bazată pe formarea personalității adevărate și nu a unei personalități false, care scoate în evidență laturi ce dezvoltă inferioritate de sine. Prin cunoașterea detaliată a modalităților și tehnicilor moderne de educație atât părinții cât și școala cu cadrul didactic vor reuși să promoveze mai ușor procesele instructive și educative de calitate necesare dezvoltării copilului, fiind corelate, în același timp, prin segmentul motivației. Totodată, părinții-școala-profesorul ei însuși trebuie să se afirme prin segmentul motivației, astfel influențând comportamentul copilului în creștere pe necesitățile organice ale existenței umane în epoca contemporană. Aceste componente sunt interpretate prin știința modernă a pedagogiei care condiționează și stimulează activitatea și educația identitară a copilului. Evident, că orice om în dezvoltare tinde către o educație civilizată necesară atât pentru viața personală cât și socială. Omul, fiind o investiție reală pentru societate, este acel component care este valorificat prin valoarea maximă a puterii de afirmare. Pentru a se afirma prin valoarea reală a existenței sociale omul este supus acelui proces care activează în baza gândirii logice și a proceselor determinate de nivelul mentalității. Respectiv, omul prin fenomenul mentalității și al gândirii se identifică ca un proces de producție atât pozitiv cât și negativ, fiind influențat direct de mediul social care-l supraveghează. Mediul social al individului este elementul principal care condizionează nivelul de dezvoltare a întregii societăți. În același timp, mediul social, cu nivelul corespunzător, diferă de la o țară la alta, astfel creând diferențieri atât în dezvoltarea omului cât și a societății în dependență de nivelul educației și cultura națiunii respective. Educația și cultura unei națiuni se distinge prin componentele culturii, învățământului, artei, economiei, tehnicii, astfel punând în circulație nivelul dezvoltării umane și sociale în procesul evoluției. Pentru acest proces evolutiv cu conotații pozitive luptă orice națiune pentru a obține rezultatele necesare care să le motiveze cursul dezvoltării. Dezvoltarea unei societăți, țări este corelată, în mod prioritar, cu sistemul învățământului, domeniu care formează și motivează omul prin educație și instruire. Instruirea și educația omului este o problemă majoră a umanității și a procesului evolutiv universal. Această funcție îi revine sistemului de învățământ din orice țară și oricărui cadru didactic cu misiunea de a educa și instrui omul.
Metodele instructive și educative de calitate bazate pe responsabilitatea propriei dezvoltări, fiind în competiție doar cu sine însăși și nu cu întreaga societate, pun bazele formării unui mediu social sănătos, dezvoltat și întemeiat pe relații interumane de valoare. Sub această orientare activează unitatea de învățământ a țărilor dezvoltate din Occident, care conștientizează cu luciditate importanța formării omului în limitele absolute ale valorilor. Respectiv, copilul este considerat o personalitate reală pentru societate și în el se investește cu cea mai mare grijă și precauție, iar unitatea de învățământ lucrează cu el și îi oferă atenția cuvenită indiferent de faptul dacă acest copil este originar sau un străin al țării respective. De exemplu, în Olanda cu copilul se lucrează mult la școală, iar pentru acasă i se oferă mai puține teme de efectuat (program: orele 8.45 – 15.30. Pauză de prânz: orele 12.15-13.30). În schimb după orele de școală copiii sunt implicați în diverse activități extrașcolare (muzică, dans, sport, etc.). În linii generale, nu există copil să nu aibă o altă ocupație în afara clasei. Ulterior, școala este obligată să adapteze programa școlară conform posibilităţilor și necesităților elevilor, și li se oferă o paletă largă de obiective bazate pe cunoştinţe, creativitate, dezvoltarea emoţională, socială şi fizică. În învăţământul olandez, spre exemplu, pe lângă transmiterea de cunoştinţe, dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor elevului se pune un accent puternic pe dezvoltarea caracteristicilor de personalitate. Fiecare copil este apreciat dupa merite și nu după faptul, de pildă, cum părinții acestuia sponsorizează sau ajută școala. Chiar și în cazul când părinții copilului sunt un ajutor real pentru școală, oricum copulul este evaluat după meritul propriu. În cadrul instituției de învăţământ nu există dușmănia dintre elev-profesor și nu este vizibilă (chiar și dacă există într-o măsură oarecare) competiția cine este mai bun și cine este mai rău. Nu există nici goana după note mari la învățătură. Fiecare elev își are locul său în comunitatea școlară și în societate. De asemenea, nu există ședințe comune pentru părinți. Fiecare părinte își are programate 15 minute pentru un dialog cu profesorul (de două ori pe an) pentru a cunoaște situația școlară și alte aspecte despre copilul său. În așa mod, nici părinții nu știu care copil din clasă este mai bun sau care este mai rău, astfel evitând discuțiile cu caracter negativ care ar putea afecta personalitatea copilului și a părintelui. În același mod, copiii nu cunosc între ei reușita școlară la învățătură a colegilor de clasă, deoarece acest lucru nu se afisează public. Deci, în așa mod se formează echilibrul autentic de armonie și respect uman între relațiile colectivului de elevi, părinți și pedagogi. Iar profesorul, fiind persoana cu o cultură și o pregătire profesională adecvată, nu-și permite să afecteze personalitatea elevului (să strige sau să-l numească cu cuvinte urâte, ceea ce se întamplă deseori în unitățile de învăţământ din Estul Europei, spre exemplu). Copiii sunt scutiți și protejați prin orice modalitate a educației, fără a fi supuși presiunilor sau stărilor nervoase. De exemplu, copilul când se duce pentru prima data la grădiniță sau școală asistă împreună cu părinții la lectii sau alte activități (pentru o zi) pentru a se acomoda cu calm cu noul public. Acest lucru denotă faptul, că atât metodele procesului de învățământ cât și comportamentul cadrelor didactice și manageriale față de elevi este corelat cu comunicarea și colaborarea reciprocă, întemeiată pe stimă și respect, care este principiul esențial în motivarea individului pentru a se afirma într-o societate. Prin modelul respectiv de educație societatea în pas cu unitatea de învăţământ orientează omul către acele valori care stimulează și motivează procesul dezvoltării, iar succesul rezultatului dorit își face efectul necondiționat în limitele corecte ale comportamentului uman. Pe când succesul educației atât al individului cât și a unității de învăţământ devine o realitate, atunci când personalitatea acestora este motivată de rolul și importanța lor în societate.
Lasă un răspuns