Diademele din aur cu frunze de laur – Tezaurul de la Sărmășag (jud. Sălaj)

Comuna Şărmăşag are o suprafaţă de 68,38 km2 şi aparţine din punct de vedere geografic platformei marginale sălăjene, la contactul Colinelor Toglaciului cu piemontul sălăjan, pe aliniamentele coborâte ale culoarelor râurilor Zalău şi Crasna. Din punct de vedere administrativ, comuna are în componenţă următoarele sate: Şărmăşag (sat reşedinţă de comună situat la o distanță de 28 km faţă de municipiul Zalău), Ilişua, Lompirt, Moiad, Poiana Măgura și Ţărmure. Localitatea Şărmăşag este menţionată pentru prima dată în anul 1355 sub denumirea de Sarmasagh. Celelalte sate ale comunei sunt amintite începând din secolele XII-XIII (Moiad – 1246, Ilişua – 1321, Lompirt -1321) şi mult mai târziu, respectiv secolul al XX-lea pentru localităţile Poiana Măgura și Ţărmure.

Şărmăşag este un important centru economic al judeţului Sălaj, susţinut de exploatările de cărbune energetic, şi în ultimii ani, de o diversificare a sectorului secundar, o evoluţie ascendentă a serviciilor şi nu în ultimul rând de evoluţia pozitivă a agriculturii. Suprafaţa totala a comunei este de 5.862 ha. Faţă de reşedinţa de comună, localităţile aparţinătoare sunt situate la distanţe cuprinse între trei-opt kilometri, fiind legate între ele prin drumuri judeţene şi drumuri comunale. Poziţia comunei şi a satelor aparţinătoare este destul de favorabilă datorită faptului că în apropierea acestora trec două cursuri de apă Crasna şi Valea Zalăului, aceste cursuri de apă favorizând aşezarea oamenilor în această parte.  Numai satul Ilişua este lipsit de un curs de apă mai mare. Pe raza comunei domină în general dealuri joase, aparţinând de Piemonturile vestice. Atitudinea variază între 160-380 m. Localitatea Şărmăşag face parte din Bazinul Crasna, fiind situate de-a lungul văii Crasnei şi Văi Zalăului. Din punct de vedere geologic este cunoscut mai ales după începutul exploatării lignitului în mod intens. Cele mai apropiate oraşe de comuna  sunt: Zalău 28 km, Şimleu-Silvaniei 18 km, Carei 58 km și Satu Mare 62 km. Obiective turistice în zonă sunt: Biserica Reformată din satul Iliușa, construită în secolul al XVII-lea, monument istoric; Casa „Sera Francisc” din satul Iliușa, construită în secolul al XVIII-lea; Casă țărănească, satul Lompirt, construcție secolul al XIX-lea, monument istoric și Siturile arheologice de la Lompirt.

Cercetătorii spun că zona Depresiunii Şimleului are cea mai mare densitate de tezaure dacice din ţară. Sunt cunoscute până în present 24 de tezaure descoperite pe teritoriul Sălajului, numai în ultimii 150 de ani. Ultimul a fost descoperit de arheologul Horea Pop, în anul 2009 şi constă în 20 de monede de argint. Aceste informaţii au atras în zonă şi căutătorii de comori. Acești cercetători arată că fenomenul braconajului arheologic a avut o mult mai mare amploare în Munţii Orăştiei, unde se află nucleul statului dac, zona fiind mai cunoscută decât Sălajul, de aceea crede că densitatea tezaurelor găsite de arheologi este mai mare în zona noastră. Totuşi, nici zona Sălajului nu a scăpat de căutătorii de comori. Arheologii spun că la Cetatea dacică din Marca au fost găsite 70 de gropi lăsate de braconieri. „Asta înseamnă cel puţin 70 de piese, dacă ar fi fost doar câte una în fiecare loc. Există şi martori care spun că au fost 10-11 campanii de braconaj în zonă”, precizează arheologul.

Urmele Cetății dacice din Marca se regăsesc pe o terasă aflată între Crişul Repede şi Crasa, către Munţii Plopişului (dealul „Cetatea”– pinten desprins din terasa râului Barcău). Aceasta este o cetate dacică refolosită în cursul Evului Mediu. Fortificaţia are o planimetrie ovoidală protejată spre vest de o scurtă şi dublă linie de şanţuri şi valuri de pământ. Lângă curtina sudică a fost ridicat un turn (?), din care s-au conservat numai resturi dintr-o fundaţie de piatră (circa 6,70 x 4,30 m), prinsă cu lut şi eventuale elevaţii din lemn. În interiorul acesteia, ca și pe terasele inferioare, poate și ele întărite cu palisade, s-a situate locuirea datând din secolele II î.Hr. până în sec. I d.Hr. și comportând un singur nivel cu continuitate deplină de locuire. Se pare că locuințele erau construite din lemn, direct pe solul stances, aveau detalii ferecate cu elemente de fier (ținte și benzi) și vetre amenajate, de asemenea, direct pe sol. Inventarul, relative modest, constă mai ales din ceramică, din câteva piese de fier și teracotă, o râșniță circular, în sfârșit, o monedă romană. Ceramica se încadrează în categoriile tipologice relative târzii (a treia fază) și cunoaște exemplare atât modelate cu mâna, din pastă poroasă, cât și cu roata, din pastă fină cenușie.

Din împrejurimile cetății provine și un tezaur de argint bine cunoascut și datând din vremea regatului dacic, cel mai probabil din perioada lui Burebista, aflat acum la Viena (Kunsthistorisches Museum) și care avea în componență două brățări „torques” din argint, terminate cu capete de șerpi. Pe culmea munticelului se află un platou modificat în perioada dacică, prin amenajare și nivelare a trei terase întărite cu palisade pe întreg conturul platoului. Două valuri de pământ și două șanțuri barau accesul dinspre vest. Între valuri exista un „nucleu” realizat din pământ întărit cu o „armătură” de pari și lemne, totul întărit prin ardere și spijinit pe laterale întărite cu bucăți de stâncă locală acoperite cu lut. Cetatea apăra accesul dinspre Cheile Barcăului și pare să se fi suprapus o fortificație mai veche (hallstattiană) de formă rectangular, cu val de pământ ars. Deşi nemenţionată niciodată în documente scrise, urmele arheologice (pinten, piese de fier diver­se, ceramică) sunt deosebit de concludente pentru locuirea sa în perioada medieval.

Arheologul Horea Pop se plânge că situl din care au fost scoase piesele metalice este compromise și nu mai poate face obiectul unei cercetări sistematice. Cu atât mai mult cu cât piesele metalice sunt cele mai folositoare în datarea obiectivelor. „Un arheolog nu-şi poate permite, din punct de vedere financiar, să facă prospecţiuni în zone fără potenţial, pe când un braconier scanează tot, cu detectoare de metale. De cele mai multe ori, tezaurele nu sunt în aşezări, ci în afara lor”, precizează acesta. Pe tot teritoriul Daciei au fost descoperite apoximativ 230 de tezaure și numai în județul Sălaj au fost găsite 23 de tezaure dacice, deci zece la sută din întreg numărul. Din punct de vedere cantitativ, e vorba de peste 13 kilograme de argint. Multe din tezaurele dacice găsite în Sălaj se află la muzee din întreaga ţară şi din străinătate. „O parte din tezaurul de la Sărmăşag se află la Muzeul Naţional Maghiar din Budapesta. Mai sunt piese la Muzeul de Artă din Viena, apoi la Sfântu Gheorghe, Cluj, Oradea. Au ajuns acolo pentru că pe vremea când au fost descoperite, Sălajul nu avea muzeu.” Arheologul Horea Pop a găsit unul dintre tezaure chiar în timpul Congresului Internaţional al Limesului, care s-a ţinut la Zalău, în 1997. Un cercetător austriac, prezent la congres, a comentat descoperirea cu skepticism, spunând că românii au ajuns să se dedea la regizări, ca să impresioneze mass-media internațională.

În Camera Tezaurului de la Muzeul de Istorie a Trasilvaniei din Cluj-Napoca se află și diademele de aur cu frunze de laur descoperite la Sărmășag. Declinate temporal ca aparținătoare de jumătatea mileniului II î.Hr. ( anii 1600-1300 î.Hr – Epoca bronzului), cele două diademe de aur sunt lucrate dintr- o bară  cu  profil  rotund,  având  la  fiecare  capăt  câte  două  frunze  lanceolate de laur (total patru frunze de laur). Diademele de la Sarmășag (județul Sălaj) au fost descoperite în anul 1900. Unele informații menționează patru asemenea diademe și alte trei mici artefacte din aur. În prezent se poate vorbi doar de două diademe. De ce au fost ornate cu frunze de laur, aceste diademe din aur? Dafinul (lat. Laurus nobilis), cunoscut și sub numele de laur, este o specie de plante aromatice din familia Lauraceae (arbore sau arbust), care ajunge până la 10–18 m înălțime, fiind originar din zona Mediteranei. Frunzele au o lungime de 6–12 cm și o lățime de doi-patru centimetri, cu margini dantelate specific și ușor încurbate. Este o plantă cu flori sexuate (plantă dioică), florile mascule și femele fiind dispuse pe organisme distincte; florile sunt de un galben-verzui pal, de aproape un centimetru diametru, crescute câte patru-cinci în umbelă alături de frunză. Fructul este în formă de boabă (bacă) neagră de aproape un centimetru lungime, conținând o singura sămânță. Frunzele de dafin sunt folosite pentru aroma lor la prepararea mâncărurilor. De asemenea, au fost folosite în Grecia antică pentru cununile de lauri, de unde și expresia „a se culca pe lauri”.

O asemenea cunună de laur era oferită ca premiu la jocurile „Pythian Games”. În plus, tot de la laur derivă și cuvântul bacalaureat (bacă de laur) și cel de laureat(„încununat cu lauri”), existând chiar un premiu cinematografic Premiul „Laurul de aur”. Anumite date din literatura medicală sprijină ideea că frunzele de dafin ar mai avea și următoarele utilizări: antioxidativ, analgesic, antiinflamator și anticonvulsivant (antiepileptic). Dafinul este amplu cultivat ca plantă ornamentală în regiuni cu climat mediteraneean sau oceanic, dar și ca plantă de interior în zonele mai reci. Observând rolul avut de cununile de laur în societatea antică, se justifică foarte bine și felul în care au fost create diademele din Tezaurul de la Sărmășag – diademele din aur cu frunze de laur – cele ce au împodobit frunțile unor conducători-basilei geto-daci ce s-au dovedit meritorii în fața poporului lor.

În perioada în care au fost create aceste diademe princiare din aur Grecia încă nu se închegase, ca stat. Posibil ca acest obicei al premierii cu coroane de lauri să fi aparținut inițial Geților de Aur Primordiali, de aici preluând-o și viitorii eleni. Oricum, prin descoperirea acestui tezaur se dovedește că strălucirea de la curțile regale ale Geților de Aur Primordiali nu erau cu nimic mai prejos decât cele ce au apărut mai târziu în Grecia sau Imperiul Roman.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*