Să înceapă aventura! (16.12.2015)
Zi luminoasă, dar geroasă – vorba ’ceea: soare cu dinți. Circulația strangulată pe autostrada I40 către aeroport. Panică. Mă întorc zece mile în Gallup și o iau pe ruta istorică H66, paralelă cu freeway-ul, până depășesc punctul oprit. În aeroportul Sky Harbor din Albuquerque. La frig îmi îngheață pasta pixului și scriu pur și simplu cu creionul! Dar se șterge, se mâzgălește. Un geamantan mare, plin cu haine, dat la check-in. Am rămas doar cu rucsacul. Traseul: Albuquerque – Atlanta – Buenos Aires – Ushuaia. 22 de ore și 34 de minute de zbor și așteptări. Apoi, vaporul spre Antarctica. M-am încălțat în bocancii de schi. Pufoaica groasă, căciula cu urechi. După această ieșire, cred că o s-o las mai moale cu excursiile (vorba lui tata mare din Gorunești). Am obosit…
Din Atlanta, poarta E17, unde aștept avionul de Buenos Aires, zborul 101, la ora 21:00, am intrat în oceanul spaniol. Elevi sportivi aleargă, se tăvălesc, strigă în spaniolă. Îmbrăcați în tricouri galbene. Visa proxy (160$), de anul trecut, când am fost în Argentina, este valabilă un deceniu. Scriu direct, fără retorică, pe șleau. Lumea e grăbită, nu mai are timp de ocolișuri. O noapte în avion: Atlanta-Buenos Aires. Mutat de la aeroportul EZE (Ezeiza) la AEP (Aeroparque) cu aerobus-ul, 50-60 de minute. Aceasta era legătura de care mi-era teamă, să nu pierd avionul de Ushuaia. Schimbat 400$ la rata de 1$ =10 pesos argentinieni. Pe Autostopista Richieri: ¡Buen Viage! [Drum bun!] Apoi Autopista 25 de Mayo, Avenida 9 Julio.
O vedere a Buenos Aires-ului din autobuz. Rio de la Plata (în partea cealaltă este Uruguay-ul). Și, în sfârșit, Aeroparque Jorge Newbery. Dar ni se spune că, din cauza grevei lucrătorilor, trebuie să ne întoarcem la aeroportul EZE, iar zborul de la 12:15 se amână pentru ora 17:00.
Cum ieși din SUA, se dereglează calitatea serviciilor. – Es parte de la experiencia, râde, de pe scaunul alăturat, colegul brazilian. Adică, un fenomen obișnuit în America Latină. În fine, cu Aerolíneas Argentinas din Buenos Aires la Ushuaia. În periodicul „Alta” al acestei companii aviatice, pe care-l răsfoim ca pasageri, este citat și Ion Țiriac ca apreciindu-l pe tenismanul argentinian Guillermo Vilas drept „el mejor jugador de todos los tiempos” [cel mai bun jucător din toate timpurile] (p. 156).
17.12.2015
După două zile și o noapte la mijloc, am ajuns la Ushuaia – spre capătul Pământului. Climat subpolar, oceanic. Călduț afară. În emisfera sudică acum e vară.
Cazat la hostel-ul Torre al Sur. Șase persoane în trei paturi suprapuse. N-am dormit niciodată la hostel. Destul de incomod. Dar e foarte ieftin: 250 PA/noapte, față de hoteluri, unde costă de cinci-șase ori mai scump. În special, tinerii trag la hostel-uri.
Te descalți la intrare. Mi-a dat proprietara un lacăt cu cheie să-mi pun banii și pașaportul într-o cutie închisă. Există o toaletă cu duș pentru bărbați și alta pentru femei, un frigider (îți pui etichetă pe mâncarea ta), o bucătărie, o sală de bibliotecă și o sală de televizor, toate comune. În camerele cu 6 sau 8 persoane dorm amestecați bărbați și femei.
Seara se întunecă la ora… 23 și dimineața se luminează la 6 în luna decembrie. Oraș turistic, Ushuaia. Totul scump. Fondat în 1884 de Commodore Augusto Lasserre.
Expoziție în aer liber de Jorje Alexandro Abt, artist plastic care locuiește în Ushuaia din 1986. Se intitulează ”Democracia, una constructión colectiva”, pe strada principală Maipú, lângă chei.
La hostel, turiști din Franța, Germania, Austria, Japonia, Australia, Finlanda, Polonia. Ca la hostel, am mai locuit în lagăr (vreo 80 de refugiați într-o baracă, în Turcia) și în armată, la Medgidia. Ushuaia are circa 60.000 de locuitori și este considerat cel mai sudic oraș de pe glob. Există, totuși, așezări omenești mai sudice, mai mici, printre care Puerto Williams (de 2.000 de locuitori), în Chile.
Acum 10.000 de ani au locuit aici triburile indigene Ona și Yámana. Ushuaia este situat în triunghiul Țării de Foc (Tierra del Fuego), în Insula Mare, chiar capitala provinciei. Tierra del Fuego, Antártida e Islas del Atlántico Sur, după cum este scris pe harta pe care o avem în sala de mese de la hostel.
18.12.2015
Ferdinand Magellan descoperă la 21 octombrie 1520 strâmtoarea care-i poartă numele. De-a lungul coastei, în partea sud-estică a Patagoniei de astăzi, echipajul său, format din cinci vase și 266 de oameni, a văzut focuri făcute de indienii din zonă, de aceea a numit-o Țara de Foc. Doar o navă, „Victoria”, cu 17 oameni la bord, condusă de Sebastian Elcano, s-a întors în Spania, pe 6 decembrie 1522. Aceste nave, de tradiție portugheză, mai largi decât caravalele, au format bazele vestitelor galioane (galleon). În anii 1615-1616 apar navele olandeze, care necesitau mai puțini mateloți. În 1619, frații Nadal circumnavighează Țara de Foc, demonstrând că este o insulă. Prima stațiune științifică în Antarctica este înființată de Argentina în 1903, prin expediția doctorului William Speir Bruce, în insula Laurie din Arhipelagul Arcadas del Sur. La 22 februarie 1904 se instituie de către Adunarea Națională ca establishment permanent.
Când europenii le-au dat haine să-și acopere nuditățile, indigenii s-au îmbolnăvit. Iar în barăci, nu s-au obișnuit să-și curețe locul unde stăteau. Acești indigeni aveau picioarele scurte și mâinile lungi, iar poziția erectă nu era perfect verticală. Neadaptarea indigenilor Yámana la condițiile impuse de europeni a dus la extincția acestui trib.
La început s-a încercat colonizarea insulei Țării de Foc cu pușcăriași recidiviști, începând din ianuarie 1896, cu un prim convoi adus de pe nava “1 Mai”.
O bază militară funcționa în așezarea San Juan de Salvamento, apoi în Portul Cook, până în 1902. Pe urmă este mutată în golful Golondrina, în vestul orașului Ushuaia. Iar în 1911, baza militară fuzionează cu pușcăria în urma unui decret prezidențial. Au existat și prizonieri de conștiință. De exemplu, Ricardo Rojas (1882-1957), avocat, profesor de filozofie și litere la Universitatea din Buenos Aires, scriitor, dramaturg, biograf. Celula unui multiplu criminal, Mateo Blanks (zis Misticul), de origine irlandeză. Construcția închisorii a început la 15 septembrie 1902 și a funcționat până în 1947, când a fost închisă, iar clădirile au fost date în folosință Bazei Militare Argentiniene din Ushuaia. Deținuții erau trimiși la munci grele, vara, dar și iarna în condiții aspre: la tăiat lemne din pădure și în construcții. Calea ferată din Ushuaia ei au făcut-o.
Cimitirul din oraș avea o secțiune, în partea vestică, destinată numai pentru pușcăriași. Într-un timp, și copii erau trimiși la carceră (carcel). Deținuții politici au fost trimiși la Ushuaia în special după lovitura militară din 1930, dar și anterior, între anii 1905-1911.
Alți pușcăriași politici: Néstor Aparició, Dr. Emir Mercader și Oréstes Cassanello, toți trei reușind să evadeze și să se refugieze în Chile, în 1931. Alții: Pedro Bidegain, Mario Cima etc. Iar în 1934, Güemes, fostul Ministru al Afacerilor Externe, alt fost ministru, Alvarez Tores, Victor Juan Guillot, care a scris un jurnal din închisoare etc. Unii au fost condamnați pentru anarhism, sufism religios, sau parlamentarism. Pentru a le îmbunătăți viața, prizonierilor li se aduceau ziare să citească sau practicau diverse sporturi.
Prizonierii erau ierarhizați: criminalii se considerau superiori hoților. Dintre criminali, unii uciseseră pentru bani sau spargeri, alții uciseseră din pasiune sau pentru apărarea onoarei cuiva. Hoții, la fel: cei cu furturi mari erau superiori celor cu furturi mărunte. Pedeapsa pentru condamnații care nu se comportau bine în pușcărie: izolarea, hrănirea numai cu pâine și apă pentru o lună. Corespondența, dar și publicațiile primite, erau cenzurate. Pușcăria nu avea zid de jur-împrejur, ci un gard de sârmă. Prizonierii care scăpau, n-aveau unde se duce. Din cauza frigului deosebit și a lipsei hranei se predau autorităților.
Un criminal în serie ciudat, Cayetano Santos Godino, a fost un dereglat mintal care ucidea copii în serie. Avea urechi mari și mâinile mici. I-au făcut operație “estetică” să-i micșoreze urechile, dar acestea… i-au crescut la loc! A zăcut la închisoarea din Ushuaia între 1923-1944. (va urma)
Lasă un răspuns