Semnalăm un eveniment editorial cu valoare de unicat, apariția, la Editura „PACO”, a primelor două volume, din seria de zece a unui proiect de mare cuprindere „Istoria serviciilor secrete românești până la 1944”, autor Marian V. Ureche. Autorul care s-a încumetat la acest demers, deopotrivă ambițios, laborios, dificil și temerar este, ceea ce se poate afirma, puternic accentuat, un profesionist din elita lumii informațiilor secrete, format într-un contact direct și neîntrerupt, pe parcursul unui sfert de secol, cu realitățile mediilor academice, ale justiției și administrației României, de la apogeul epocii „Nicolae Ceaușescu” și până la scoaterea sa violentă din scena puterii. Nu și din istorie!
Volumele semnalate acoperă, primul, perioada de la strămoșii geto-daci, până la încheierea domniei lui Ștefan cel Mare, iar, al doilea, continuă identificarea și descifrarea resorturilor secrete ale istoriei până la realizarea, de către Mihai Viteazul, a primei încercări de unire a principatelor românesti. In devenirea Țărilor Române, până la unificarea realizată de Mihai Viteazul, au avut loc aproape 80 de înscăunări în Țara Românescă, peste 50 în Moldova și peste 100 în Transilvania. Puține, chiar rarisime transferuri ale puterii au fost în limitele firescului. Autorul deschide o perspectivă extraordinară de înțelegere și chiar rescriere a trecutului prin aducerea în lumina cunoașterii științifice a confruntărilor secrete, angajate cu mijloacele spionajului, contraspionajului, dezinformării, ale corupției, trădării, conspirațiilor și atentatelor, ca fapte generatoare de evenimente istorice. Poate exista istoria făra descoperirea adevărurilor ascunse, fără cunoaşterea celeilalte faţete a diplomaţiei, realizate prin activităţile clandestine ale serviciilor secrete? Până în prezent nimic nu a dovedit contrariul, iar perspectiva omenirii nu anunţă altceva. Lumea are mai mulţi spioni, decât diplomaţi, iar evenimentele majore care ne bulversează prezentul, la nivel mondial, nu sunt, nici pe departe, opera diplomaţilor.
Este constatată obstinația cercetătorilor domeniului de a data nașterea serviciilor secrete românesti în epoca domnitorului Alexandru Ioan-Cuza. Una este atestarea oficială a primei structurii militare de informații, dublată în „zona civilă” de practicile oficioase, dar și aventurist-conspiraționiste, ale inspectorului general al telegrafelor și poștei, maiorul inginer Cezar Librecht și, de departe, cu totul altceva sunt misiunile secrete de culegere de informații și ingerințe clandestine ale regilor daco-geți la Roma și prin ținuturile potențialilor vrăjmași, ori vremelnici aliați, de mai aproape, ori mai de departe. Din primele momente ale individualizării lingvistice și etnoculturale pe teritoriul dintre Nistru, de la desprinderea din marea familie a popoarelor tracice, geto-dacii s-au confruntat cu pericole existențiale, iar uniunea statală realizată de Burebista, pe fondul amenințărilor celților și romanilor, nu a fost posibilă fără ceea ce azi numim activități de informații și contraiformații. Componenta contrainformativă a fost, însă, deficitară, deoarece marele rege a fost victim unui complot care a provocat mari tulburări și transformări,regatul fiind dezmembrat în cinci state. Un rezultat convenabil vrăjmașilor deranjați de puterea și influența în epocă a lui Burebista.
Lectura volumelor este, în multe din paginile lor, de-a dreptul fascinantă, chiar dacă faptele nu sunt toate dintre cele mai agreabile. Istoria înaintaşilor e plină de pilde rele, de trădări şi asasinate politice, de nedreptăţi şi împilări a celor mulţi. După lungi perioade întunecate, lumina devine orbitoare şi răul nu mai este văzut. O istorie ca un blestem?! Când lucrurile par a se fi aşezat, tot nu-i vreme de ctitorit. Străinilor, mai cu seamă vecinilor li se aprind poftele şi dau năvală. Un alt fel de hoarde. Unele vin sub semnul semilunii, altele sub semnul crucii. Dar şi cetele barbare mai trec, iar ca să nu se aşeze locului, locul este pârjolit. Când să ne fi apucat de ctitorit? In pămânul răscolit de copite ne-au fost îngropate de câteva ori identitatea. O istorie ca un blestem?! Merită să acordăm o atenție notabilă operațiunilor secrete pe fronturile războaielor secrete deschise cu ungurii, polonezii, venețienii, otomanii, dar și cu Biserica Catolică. Așa de exemplu, „pentru a îndruma întoarcerea (n.r. de la credința ortodoxă) nu-i nevoie de bani mulți, ci de 1000-1200 de scuzi pe an, care să slujească ascultarea către Scaunul Apostolic”, avea să raporteze nunțiul papal din Polonia, după ce domnitorul Petre Șchiopul (1574-1577) a fost convertit la catolicism. Dregătorii loiali țării s-au aflat în permament pericol, fiind victimele atentatelor comandate de cancelariile străine incomodate în politica lor expansionistă. Mai mult chiar, Mircea Ciobanul, un domnior al Țării Românești, numit direct de către Poartă, a regizat o aprigă campanie de lichidare a multor dregători. Cronicile vorbesc de trădări , vicleșuguri și conspirații, dar adevărul era altul. Un domn trădător se dispensa de boierii și dregătorii care nu se conformau intereselor străine. Nu este rostul acestei prezentări să facem abuz de exemple. Nu putem, însă, a nu observa că au existat perioade, în care o activitate secretă bine făcută, atât în planul informațiilor, cât și al mijloacelor diplomatice, a făcut posibilă rezistența antiotomană.
Secolul al XVI-lea îl percepem ca unul în care serviciile străine au realizat o cucerire de adâncime a spațiului principatelor românești și insinuarea în deciziile statale. Autorul numește această perioadă ca fiind una a „îndelungatei diversiuni otomane”, în care, prin manopere subversive, a fost profund viciat mediul politic. Consecinţele imediate au fost o cucerire fără luptă, devalizarea visteriilor statelor, o perpetuă instabilitate a domniilor. În acelaşi timp, slăbirea reacţiilor de apărare faţă de corupţia generatoare de mari trădări a deschis porţile şi statornicilor vrăjmaşi europeni. Nu au lipsit nici momentele faste. In anii îndelungatei domnii a lui Ştefan cel Mare, Moldova a fost o placă turnantă a spionajului şi contrainformaţiilor, combinate cu tactici diplomatice. Împăratul Maximilian I al habsburgilor şi regele Cazimir al polonezilor se aflau printre beneficiarii privilegiaţi ai serviciilor de mare taină ale domnitorului Moldovei. Numeroasele scurtări de capete arată, însă, semnele unei accentuări a ingerinţelor străine, dar şi caracteristicile de gravitate şi iminenţă a pericolelor. Investigarea perioadei dintre cea mai îndelungată şi până la cea mai glorioasă domnie pământeană, se bazează pe mai multe izvoare documentare , fapt ce permite o mai completă abordare analitică.
În secolul de istorie de la Ştefan cel Mare până la Mihai Viteazul are loc o puternică penetrare a curţilor domneşti cu o puzderie de agenţi ai cancelariilor europene, „acoperiţi” sub cele mai diverse îndeletniciri indispensabile domnitorilor şi marilor dregători – sfetnici, secretari, medici, gărzi personale, prezicători, curtezane… Practici vechi de când lumea şi, de aceea, la mare preţ şi în zilele noastre. Nou este doar ambalajul şi mult mai subtil ascunse scopurile înşelătoare. In rest, cum se spune, mai nimic nou sub soare. De la Burebista la Mihai Viteazul toţi domnii pământeni au folosit spionajul ca armă de apărare, după cum şi ei, la rândul lor au fost spionaţi, pentru a fi împiedicaţi să deţină o putere suverană şi să fie liberi în marile decizii politice. Pe ansamblul lucrării sunt scoase în evidenţă intercondiţionările dintre activitatea secretă de informaţii şi diplomaţie. Marile succese diplomatice au fost posibile numai când acţiunile de politică externă au fost precedate de o cunoaştere secretă cuprinzătoare, cu adâncimea şi nuanţele proprii fiecărui potenţial aliat. La rândul ei, activitatea secretă de informaţii nu putea ajunge prea departe fără vehicolul diplomatic.
Demersul enciclopedic al generalului (informaţii) Marian V. Ureche se adresează şi publicului larg, dar nuanţele şi sublinierile, aluziile şi avertismentele sunt pentru clasa politică, diplomaţii, conducătorii şi apărătorii României de azi, de măîne şi cât viitor ne vom îngriji să avem. Un popor care nu-şi cunoaşte istoria, nu există. Fără trecut nu-ţi poţi explica prezentul, dar nici proiecta viitorul. Ca un făcut, Istoria României, ca disciplină de studiu, a fost trimisă în derizoriu. Nu mai există! Prin planuri de învăţământ antinaţionale, girate de mai toţi miniştrii educaţiei, învăţământului, culturii şi cultelor, sau cum s-or mai fi numit ei, s-a implementat o degringoladă a valorilor perene ale neamului, al cărei scop nu poate fi ascuns după faldurile stindardului Uniunii Europene. Dacă viitorul Europei va exclude naţiunile, Europa nu va mai fi!
Nota bene: Cele 1037 de pagini ale volumelor abundă în nume, ceea ce ar fi justificat realizarea indexului numelor de persoane şi localităţi din fiecare volum, un neajuns ce poate fi complinit şi care, cu siguraţă, va exprima valoarea documentar ştiinţifică a operei.
Lasă un răspuns