Românii americani de la Marile Lacuri (1)

Ştefan Străjeri s-a lăsat ispitit de abordarea monografică a fenomenului românesc imigraţionist privit sub aspectele lui economice, culturale şi spirituale de la începuturile lui până în prezent pe teritoriul statului Michigan. Din această ispită a ieşit o carte impresionantă de şase sute de pagini publicată recent sub titlul Românii americani de la Marile Lacuri la editura Anamarol, Bucureşti, sub îngrijirea dedicatei redactoare Rodica Elena Lupu.

Demersul se bazează pe sinteze anterioare mai vechi şi mai noi despre prezenţa românilor în Lumea Nouă, dar mai ales pe o vastă documentare personală referitoare la aspectele particulare ale manifestărilor româneşti în statul Michigan. Dintre lucrările care preced monografia de faţă amintim câteva mai recente: Radu Toma, Românii din America (1978), Aurel Sasu, Cultura română în Statele Unite şi Canada. 1. Presa (1993), Alexandru Nemoianu, Cuvinte despre românii americani, vol. I (1997); vol. II (1999), Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc vol. I – X (1999-2011), Aurel Sasu, Comunităţi româneşti din Statele Unite şi Canada (2003). Aceste lucrări au reprezentat doar un ghid pentru o viguroasă intreprindere ştiinţifică, purtând marca exclusivă a lui Ştefan Străjeri a unui remarcabil efort de investigaţie şi sistematizare. Monografia este structurată în şase capitole, care abordează geografia şi istoria statului Michigan, migraţia românilor în America şi în Michigan, istoricul bisericilor şi mănăstirilor româneşti, al societăţilor fraternale, culturale, al presei, încheindu-se cu ultimul capitol despre românii reprezentativi din Michigan.

Până a ajunge la fenomenul românesc în Michigan, Ştefan Străjeri o ia de departe, de la istoria geologică, geografică a statului, urmată de o destul de detaliată panoramă a valurilor demografice succesive, care au condus la mozaicul actual al grupurilor etnice din această zonă. Dinamica demografică este privită în corelaţie cu dezvoltarea diferitelor ramuri economice ale statului, începând cu exploatarea primitivă a bogăţiilor ariei până la explozia industriei automobilului, domeniu în care SUA a deţinut supremaţia din 1904 până în 1980, când japonezii trec la înaintare pentru câţiva ani. Deşi primul capitol se intitulează Scurtă istorie a statului Michigan, să observăm că pasiunea cercetării îl împinge pe autor prin meandrele puţin cunoscute publicului larg din evoluţia acestui colţ din Lumea Nouă. Între noi fie vorba, acest colţ cu o suprafaţă de 250.387 kilometri pătraţi este mai mare decât România, situându-se pe locul al douăzeci şi treilea ca mărime între cele cincizeci de state americane. Numele de Michigan vine din limbajul nativilor indieni, având sensul de apă mare. Cu o suprafaţă de 244.106 kilometri pătraţi de apă a Marilor Lacuri, pe care Michiganul le împarte cu Canada, nu este de mirare că locul s-a ales cu această denumire. Şi nu este de mirare că indienii au avut întâietatea numirii locului de vreme ce, aşa cum ni se spune în această monografie, ei sunt cei mai vechi pe teritoriul actual al statului Michigan, unde s-au aşezat cu nouă mii de ani înainte de Christos, venind din Asia prin strâmtoarea Behring. Au trebuit să treacă sute de ani până în jurul anului 1620 când pacea băştinaşilor va fi tulburată de primii colonişti de origine franceză. Dominaţia francezilor este înlocuită pe la 1760 de cea britanică, durând până la 1796, pentru ca apoi să intre pe rol cea americană impusă de tânărul stat federativ. Sub dominaţia franceză are loc întemeierea localităţii Detroit la 24 iulie 1701 când un comandant militar, Antoine de la Mothe Cadillac, ajunge în zonă pentru a pune bazele unui nou fort francez botezat Fort Pontchartrain, în onoarea ministrului francez.

Scrisă antrenant cu preocuparea pentru relevarea esenţialului în păienjenişul evenimentelor, cartea lui Ştefan Străjeri ne dezleagă sensul atâtor denumiri de străzi, instituţii, mărci de maşini şi al altor aspecte din limbajul nostru cotidian, umplând de conţinut cuvinte demonetizate de utilizare. Când ne instruim însă cine a fost Cadillac, generalul Waine, şeful de trib Pontiac etc. avem dintr-odată revelaţia semanticii profunde a cuvintelor, a faptului că ele nu au apărut dintr-un joc al întâmplării. Autorul urmăreşte constant logica faptelor istorice, încercând să creeze imagini pline de vivacitate ale unor timpuri demult apuse marcate de tensiuni, confruntări, lupte pentru dominaţie şi putere. În malaxorul istoriei de atunci indienii au fost cei deposedaţi, asupriţi, înşelaţi cu tertipuri, tratate, dislocaţi nu o dată de pe pământurile lor, idee subliniată în monografie în mod special. Conflictele şi războaiele se petrec nu doar între nativii indieni, cei mai vulnerabili şi cuceritori, ci şi între cuceritorii înşişi. A se înţelege că succesiunea britanicilor după francezi nu s-a făcut prin vot democratic, ci printr-o suită de războaie coloniale anglo-franceze, care au avut ca rezultat desprinderea Teritoriului de Nord Vest, denumirea de atunci a Michiganului din Dominionul Canadei şi integrarea lui la 1754 în noua configuraţie politică prezidată de George Washington.

Autorul prezintă evoluţia economică şi demografică a Michiganului în corelaţie cu marile evenimente istorice care au brăzdat secolul al XIX-lea şi al XX-lea: Războiul de Independenţă al SUA, Războiul Civil, cele două războaie mondiale, Războiul din Coreea, din Vietnam, instalarea şi căderea comunismului. Autorul nu uită să ne amintească despre crizele economice care zguduie America încă de la începutul dezvoltării ei capitaliste, nici de personalităţile care au marcat-o, precum Aaron Bliss (magnat în chererestea), James McMillan (magnat al căilor ferate), John B. Ford, fondator al industriei chimice în Michigan, apoi după 1900, Henry Ford, Walter P. Chrysler, William C. Durant ş.a. Zorii revoluţiei tehnice surâd şi statului Michigan, contribuind la scoaterea lui din înapoiere şi provincialism. Concomitent, această dinamică economică atrage emigranţi din Europa, în primul rând din spaţiile anglo-saxone, dar şi din Peninsula Scandinavă, Olanda, Belgia, Italia şi abia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX din Centrul şi Sud-Estul Europei, odată cu apariţia şi înflorirea industriei automobilului. În acest moment trebuie plasat şi debutul imigraţiei româneşti.

Această monografie copleşitoare prin volumul de informaţie conţine numeroase date despre viaţa culturală şi spirituală de-a lungul timpului în Michigan, privind înfiinţarea de biblioteci, a principalelor universităţi, muzee, teatre, societăţi fraternale, biserici, coexistenţa diferitelor religii şi culte, liniile de forţă ale orientărilor politice în diferitele momente ale istoriei statului, nu lipsită de încordare. Este menţionată de pildă activitatea xenofobă a Clanului în jurul lui 1920, îndreptată împotriva noilor imigranţi şi mai ales împotriva ideilor comuniste, care ar fi putut fi aduse din Rusia, după Revoluţia din 1917.

Am putea obiecta autorului o prea detaliată incursiune în geografia şi istoria statului Michigan şi deci o abatere de la subiect. Pentru mulţi cititori însă, incluzându-mă pe mine, această parte introductivă este foarte captivantă, colportând date puţin sau deloc cunoscute publicului larg de aici sau din România.

Cinci ar fi perioadele imigraţioniste ale românilor în Lumea Nouă: 1. Înainte de 1880 – un număr infim; 2. Între 1880-1914 – imigrare masivă din motive economice şi de asuprire naţională; 3. În perioada interbelică – imigraţie foarte redusă; 4. Între 1945 – 1990, în perioada comunistă cu mulţi aspiranţi, dar puţini scăpaţi din lagăr sau admişi legal – motivele imigrării eminamente politice; 5. După 1995 datorită loteriei vizelor imigrează relativ mulţi români din motive economice, dar şi pentru a gusta libertatea occidentală, după o jumătate de secol de Gulag. Printre primii imigranţi români sunt amintiţi inşi de o oarecare notorietate ca Samuel Damian, preot ortodox român din Transilvania preocupat de experimente electrostatice, care l-a cunoscut pe Benjamin Franklin, de asemenea Gheorghe Pomuţ, care a luptat în Războiul Civil între 1861-1865 şi a fost numit consul general la St. Petersburg de către preşedintele Andrew Johnson şi Eugen Alcaz, (rudă a lui Al. I. Cuza) care a participat la Războiul Civil, dar s-a întors în Moldova natală, îndeplinind funcţia de colonel în armata română. Este interesant de ştiut că doar 89 de persoane au imigrat în America, după Marea Unire de la 1918, iar între 1919-1939 ponderea imigraţiei o constituie evreii, şvabii şi saşii. Înfăptuirea visului milenar al Unirii a asigurat avântul economic al României şi libertăţile democratice garantate de cea mai bună Constituţie pe care au avut-o vreodată românii, cea din 1923. În schimb după comunizarea României şi urgia sovieto-securisto-comunistă abătută asupra românilor, după 1945 au existat toate motivele ca românii să-şi părăsească ţara iubită. Puţini au putut s-o facă. Cei mai mulţi au căzut victime ale Gulagului inventat de Soviete şi clonat în lagărul comunist. Autorul subliniază apăsat manevrele de tot felul ale poliţiei secrete din România pentru urmărirea cetăţenilor români care aveau fericitul prilej al transplantării în America. Să-i urmărească şi să-i dezbine, iată obiectivul principal al temutei instituţii comuniste în care scop, după modelul lui Castro, arată Ştefan Străjeri, au fost expediaţi în America patru sute de delincvenţi.

Cum noi cunoaştem bine condiţiile imigrării contemporane, mult mai atractive mi s-au părut în carte amănuntele vieţii primelor generaţii de români desţăraţi. Majoritatea celor care luau drumul Americii de origine rurală proveneau din provinciile de sub ocupaţia austro-ungară. De remarcat că acei ţărani nu se lăsau cu una cu două convinşi să se permanentizeze în State. După ce au economisit 1000 de dolari, mulţi dintre ei s-au întors acasă, de aici şi numele generaţiei de „mia şi drumul”. „Pământul nostru ne cheamă” se intitula în epocă un volum al lui Octavian Goga. Şi într-adevăr aceasta a fost generaţia pe care dorul de plaiurile natale a mânat-o peste ocean acasă. Doar cu titlu de curiozitate, preţul unui bilet pentru adulţi, clasa a treia era între $30 şi $37, iar călătoria putea dura trei până la cinci săptâmâni sau doar opt zile cu o cursă directă de la Le Havre la New York. Strunga prin care se intra la New York, se ştie, că era Insula Ellis, unde erau respinse destul de multe categorii de aspiranţi: bolnavii de ochi, inimă, tuberculoză, de circulaţie a sângelui, alcoolicii, femeile gravide, cele singure, cele divorţate sau persoanele peste cincizeci de ani. După cum vedem, funcţiona o foarte strictă discriminare. Trebuia să fii sănătos, tânar şi energic, fără complicaţii de stare civilă, deci foarte apt de munca grea care te aştepta. Veneai la frânt de oase, nu la distracţie.

Majoritatea românilor s-au încadrat în mediul urban industrial, locuind în pensiuni, numite borturi, primind la 1927 un salariu mediu săptămânal de $44.80 în ziua de plată numită pedă. Lucrul peste programul stabilit se chema obertime, în slangul românilor. De precizat că salariul era cu mult mai bun decât câştigul din Europa timpului, iar condiţiile la pensiune, dacă la început au fost precare, treptat s-au optimizat, fiind superioare celor de pe vechiul continent. Pitoresc mi se pare amănuntul că pe la 1910 lucrau în statul Montana 320 de ciobani din Săliştea Sibiului, care au trimis acasă în Poiana $250.000 prin Banca Albina. Să recunoaştem că suma este mai mult decât impresionantă. Prezenţa acestor ciobani vrednici se reflectă în toponimul Neagu’s Field, cum se cheamă o câmpie din apropierea Helenei, capitala statului Montana.

Christina Avghi Galitzi, citată de autor, menţionează în legătură cu integrarea românilor în mediul american faptul că asimilarea la prima generaţie se manifestă superficial, dar se adânceşte la următoarele. Oricum românii îşi schimbau portul ţărănesc de acasă cu hainele „nemţeşti” ca să nu fie ridiculizaţi şi porecliţi greenhorns (ageamiu). În esenţa lor obiceiurile de logodnă, nuntă, înmormântare, de Paşti şi de Crăciun erau respectate conform tradiţiei, cu deosebire că datorită programului de muncă nu mai erau ţinute toate sărbătorile religioase. În contact cu tehnica americană mult mai avansată decât în ţara de origine şi chiar decât în Europa, mentalitatea muncitorilor români evoluează de la suspiciune şi teamă la un pragmatism bazat pe credinţa în puterea creatoare a minţii şi oportunităţile societăţii americane.

De la aceste consideraţii generale privind imigraţia românească în America, Ştefan Străjeri se axează pe aspectele privind fenomenul în Michigan, care are multe caracteristici comune cu cel pe întreaga Americă. Primii români imigranţi sunt înregistraţi la 1904 la Detroit în industria automotivă. În 1909 ia fiinţă Deşteaptă-te Române, prima asociaţie fraternală, culturală românească, iar în 1912 membrii ei au votat înfiinţarea primei biserici ortodoxe româneşti, care se va numi Sfântul Gheorghe, funcţionând la Detroit până în 1961 când se va muta în Southfield. Deşteaptă-te Române se contopeşte în 1924 cu o asociaţie din Highland Park, sub noua denumire de Unirea Românilor. După cum este anunţat din numele noii grupări, pe lângă ajutorul reciproc al membrilor în caz de boală sau deces, un scop cardinal era sprijinirea luptei politice a românilor pentru realizarea Marii Uniri. Societatea a ajuns să numere opt sute de membri după Primul Război Mondial. Dintre realizările societăţii se cuvine amintită Casa Română, prima sală socială din Detroit a societăţii, care a găzduit în 1924 o conferinţă a lui Gh. Ţiţeica, apoi un concert al lui George Enescu în timpul turneului american din 1929 şi o conferinţă a lui N. Iorga în 1930 în faţa unei audienţe impresionante.

În ciuda scăderii numărului de membri la două sute prin 1930, Unirea Românilor rămâne pe baricade sub conducerea entuziastului preşedinte Nicolae Dragoş, protestând în 1941 împotriva răpirii Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi împotriva Diktatului de la Viena. După Al Doilea Război Mondial societatea s-a opus dominaţiei comuniste, ridicându-şi viguros glasul împotriva arestării lui Iuliu Maniu, a abdicării Regelui Mihai şi a ocupaţiei sovietice. La recepţia organizată la Casa Română în martie 1949 cu ocazia vizitei la Detroit a Regelui, societatea Unirea Românilor şi-a exprimat suportul pentru monarhie. Organizaţia a fost profund antisocialistă şi anticomunistă. Astfel la adunarea generală din 1 noiembrie 1925 a hotărât excluderea din rândul ei a membrilor de orientare socialistă, fapt pentru care a fost numită de Dreptatea, oficiosul socialiştilor, unealtă a sistemului imperialist. (va urma)