Și totuși: „Ce a mai rămas din oameni…”

Câți oare dintre noi și-au mai făcut timp, trecând prin Piaţa Universităţii din București, să privească pentru câteva minute acel fost zid al plângerii de la Arhitectură? Acolo unde s-au aprins lumânările libertății noastre, acolo unde s-au plâns rugăciunile pentru cei morți în numele libertății și democrației în `89? Era un zid devenit cenuşiu de la fumul lumânărilor și care simboliza într-un fel existenţa noastră mizeră. Pentru că am trecut la o nouă etapă a democrației, zidul a fost spălat și curățat, iar amintirea acelor momente a trecut doar în suflete sau albume fotografice.

În apropierea acelui loc, aerul este parcă electrizat şi se mai aude în eter o ultimă vibrație a cântecul lui Valeriu Stelian: „Doamne! Vino Doamne!” Pentru acei care știu, pe aici mai trec din când în când sufletele LOR, ale celor ce au murit ATUNCI. Se simte prezenţa lor în pâlpâirea slabă a vreunei lumânări aprinse de către un trecător, în parfumul florilor ce luptă cu căldura toropitoare, în strălucirea ciudată ce îmbracă, precum un linţoliu, crucea de marmură albă a martirilor. Şi ca un semn Dumnezeiesc, iată că în apropierea acestei cruci pure, au fost aduse din istoria noastră uitată o mulţime de alte semne funerare. Sunt cruci vechi, roase de vreme şi vremuri, cu slove într-un alfabet uitat, pomenind nume neştiute… Sufletele lor şi-au dat mâna peste secole cu sufletele eroilor noştri. S-au ridicat din pământ şi au venit să ni se-nfăţişeze. Sobre, încărcate de povara legendelor, stau drepte şi privesc spre crucea albă, decembristă, făcând împreună blocadă împotriva nedreptății și minciunii actuale.

…Bate tare soarele și peste crucile albe din Cimitirul Eroilor Revoluţiei, peste sufletele lor pure. Bate soarele, bate vântul, ninge şi plouă. Curând, peste ani-decenii, nu vor mai exista inscripţii, iar crucile vor deveni cenuşii, terne, neidentitare, ca şi surorile lor ridicate din pulberea cărărilor istorice ce le-au acoperit.

Vino, Doamne, şi adu-le mai aproape de ochiul trecătorului, la „Kilometrul 0” al României, să nu le uităm prea curând, căci prea mult ne-am îndepărtat de istorie şi de adevăraţii ei eroi.

Trecători, români, nu uitaţi CRUCILE. Albe sau Cenușii, povara lor ar trebui să ne doară şi să ne facă să îngenunchem, descoperindu-ne, într-un pios respect. Ei au murit pentru ca noi să trăim! Dacă ajungeți la Universitate, opriți-vă pentru o clipă și păstrați un moment de reculegere. Îngenuncheaţi şi aduceţi ca jertfă faptele voastre bune, Lumina Adevărului!

Și ascultați-vă sincer inima. Se aude clar încă: Tic – Tac… și… „Doamne! Vino, Doamne! Să vezi ce a mai rămas din oameni!”… „…ce a mai rămas…”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*