Nu de mult timp editorul şi istoricul Vali Orga mi-a dăruit cartea lui Oana Popiţiu „În dialog cu Virgil Lazăr, senior al cetăţii. Povestea unui gazetar veteran” apărută la Editura Argonaut din Cluj-Napoca în 2011. Trebuie să recunosc că excelentul interviu cu Virgil Lazăr realizat profesional de specialistul în istoria orală şi a trecutului presei româneşti, Oana Popiţiu, m-a captivat şi incitat, descoperind numeroase secrete din perioada mass-mediei comuniste. Acum două zile am finalizat lectura cărţii şi am fost surprins să aud că veteranul presei clujene Virgil Lazăr a decedat după o grea suferinţă la 84 de ani, fiind un jurnalist demn de Guinness Book, deoarece a fot corespondent 50 de ani la acelaşi cotidian, din 1950 până în 2000, când a ieşit la pensie: „România Liberă”. De numele lui Virgil Lazăr am aflat prima oară dintr-un articol din „România Liberă”, de prin 1993, intitulat sugestiv „Naţionaliştii clujeni reiau ofensiva”, în care eu şi câţiva prieteni eram făcuţi „una cu pământul” sau „cu ou şi cu oţet” doar că am avut curajul să organizăm o societate culturală cu numele de „Zalmoxis” şi duceam în spaţiul public un discurs naţional şi moral creştin. Atunci era o modă ca să fie toată lumea globalistă, ateie, să se înjure ţara şi neamul şi să se ia cât mai mulţi bani de la Soroş şi să se participe pe baricade la mitinguri anticomuniste. Virgil Lazăr era în fruntea mitingurilor anticomuniste şi monarhiste din oraş, alături de Adrian Marino sau Doina Cornea, ţinând discursuri mobilizatoare. A mai scris câteva articole împotriva activităţii mele civice, dar nu m-am supărat, eu eram un tânăr idealist şi entuziast, el era un recunoscut veteran al presei comuniste, un om trecut prin viaţă cu o experienţă şi carieră fulminantă şi considerabilă. Ciudată e şi viaţa aceasta, tocmai am finalizat de lecturat cartea despre Virgil Lazăr şi a doua zi aflu că a decedat.
Sincer plecarea gazetarului Virgil Lazăr la cele veşnice m-a emoţionat dincolo de disputele futile. Era un depozitar al istoriei presei locale. Tânăra Oana Popiţiu, un istoric al presei talentat, instruită la şcoala de istoriografie a profesorului Doru Radosav de la Institutul de Istorie Orală Cluj, a reuşit să facă dintr-un interviu o carte de istoria presei comuniste. Prefaţa istoricului Ionuţ Costea este emblematică şi surprinde succint personalitatea lui Virgil Lazăr: „Ne descrie o perspectivă din interior asupra puterii comuniste, surprinzând firele mai puţin vizibiloe ale ţesăturii regimului politic d ela Bucureşti (…) Nu avem de-a face cu povestea unui inocent, ci cu a unui individ care şi-a propus să reuşească în viaţă şi şi-a urmărit cu consecvenţă ţelurile”. Putem spune că tânărul Virgil Lazăr a avut noroc că a venit comunismul peste el. De tânăr e luat de PCR în braţe şi pus în pâine şi funcţie. La 17 ani ca elev la Sighişoara era racolat de partid şi făcut corespondent la „România Liberă”, un ziar temut de aparatul activiştilor de partid şi care făcea concurenţă organului PCR „Scânteia”.Era fiu de învăţător, care a trecut în toamna lui 1940 cu tot satul Laslea (jud. Sibiu) la legionari. În 1945 învăţătorul Lazăr, din nou cu tot satul, s-a înscris la comunişti în urma înţelegerii între Ana Pauker şi Nicolae Petraşcu, secretarul general M.L. În acest context istoric ciudat, Virgil Lazăr e luat sub aripa partidului comunist şi promovat pe toate planurile. La 17 ani făcea presă şi anchete comuniste în intreprinderile de stat spre spaima directorilor. În anii 50, în timp ce floarea tineretului român şi intelectualitatea mureau în lagăre şi închisori, Virgil Lazăr construia socialismul prin presa de partid la Timişoara, Sibiu sau Cluj, fiind plătit regeşte pentru acei ani. Avea maşină la scară, diurne, salariu, locuinţe de serviciu, iar PCR i-a plătit şi facultatea de la Timişoara, pe la care nu prea a trecut că avea articole de redactat pentru „România Liberă”, un ziar care a avut până la Octavian Paler doar redactori evrei, iar sediul, o perioadă, a fost în Sărindari.
Cartea de interviuri e fascinantă pentru că se descoperă o lume fabuloasă de „pile şi relaţii”, de fapt adevărata faţă a PCR. Culoarele puterii comuniste erau trambuline pentru o viaţă comodă în favoarea unor tineri ca Virgil Lazăr. Presa era de două feluri în comunism: cea de partid „Scânteia” şi cea cetăţenească „România Liberă”, care era mai dinamică şi ceva mai relaxată în abordarea problemelor societăţii, în special: mica publicitate şi faptul divers făceau deliciul presei cetăţeneşti, ca şi anchetele de demascare a corupţiei şi ineficienţei intreprinderilor comuniste. Presa cetăţenească pare mai degrabă apropiată de securitatea comunistă decât de presa de partid comunist, ce se exprima prea obtuz. Gazetarul devine un răsfăţat al regimului. Pleacă corespondent de război în Egipt sau Israel, precum şi în alte ţări străine.S-a întâlnit de vreo două ori cu Nicolae Ceauşescu. Virgil Lazăr evită în interviuri să demaşte securitatea sau partidul privind controlul presei comuniste. E amuzant cum construieşte discursul justificator al colaboraţionismului, pe care şi eu l-am descoperit la alţi veterani ai politicii comuniste. Totul se învârte în jurul lui: „s-a întâmplat”, „am avut norocul”, „nu ştiu de ce m-a ales pe mine”, „eu nu am vrut”, „asta e viaţa”, „am acceptat dar m-am revoltat în sinea mea” etc. Justificări care duc o viaţă până la revoluţia din 1989. Sunt delicioase şi descriptive întâlnirile cu şeful său de la „România Liberă”, scriitorul Octavian Paler, care în anii 70 era membru CC în PCR, spaima comuniştilor din provincie, dar care era făcut cu „criticat” de sora sa în vizitele la Lisa, pentru că a trecut de partea comuniştilor şi şi-a trădat tatăl ucis de către aceştia. Bienfacerile colaboraţionismului cu sistemul şi partidul erau uriaşe şi ofereu sentimentul „răsfăţaţilor” că ei sunt deasupra legilor. Prin articole acide şi relaţii de partid sus puse, păcălind cenzura, totuşi cu acceptul securităţii ( asta nu se spune), jurnaliştii dădeau jos primari, secretari de partid, directori de intreprinderi etc.
Trebuie să realizaţi că tipul acesta de veterani ai gazetăriei comuniste au devenit după 1990 vaşnici luptători anticomunişti, oameni care făceau alergie acută la securitate, „seniori ai cetăţii”, care erau în fruntea mitingurilor monarhice şi deveneau modele de moralitate publică la „România Liberă” a lui Petre Mihai Băcanu sau la „Revista 22”, unde foştii bolşevici din anii 50 erau noii „democraţi” la modă, care ofereau lecţii de „minima moralia”. Tot mai mult am sentimentul că după 1990 am asistat la o luptă sălbatică pentru putere între partidul comunist şi securitate, fără legătură cu poporul votant. Virgil Lazăr a fost tipul de jurnalist comunist care nu şi-a dezminţit epoca şi vocaţia, conform ambiţiei şi intereselor sale istorice sau de moment. Cartea lui Oana Popiţiu merită citită şi lăudată pentru că evidenţiază chirurgical o tipologie a presei române de la comunism la o democraţie originală.
Lasă un răspuns