Era în anul patruzeci și patru,
Rușii repuse strajă Prutului
Și-un om care lucrase la-mpăratu’
Fu arestat în drum spre mama lui.
N-am inventat nimic care să doară,
Un om, într-adevăr, fără-un cuvînt,
Fu arestat ca trădător de țară
Și ca spion român pe-al său pămînt.
Și fără nici o probă,-n grabă mare
Fu condamnat Pustiei la cinci ani,
Și i-au rămas pe veci peste hotare
O fiică și-o soție-n Adășani.
Adeseori, după eliberare,
Lua acordeonul și cînta
Cît îl țineau puterile de tare,
Să fie auzit de țara sa.
Cînta pe-un mal de Prut, inima-i toată
Se făcea pod spre sufletu-i rămas
După cea sîrmă-naltă și ghimpată
De unde nu se furișa vreun glas.
Trecuse-o iarnă, mai trecu și-o vară,
Precum le rînduise Dumnezeu,
Și se căsători, a doua oară,
Și omu-acela a fost tatăl meu,
Care la Edineț turnînd asfaltul
S-a stins devreme, într-un stat străin,
Căruia i-a ajuns în Cer oftatul
Și patru luni nu i-au ajuns–să vin!
Lasă un răspuns