Un urlet halucinant în pustiul tăcerii…

Era inevitabil să ajung la gestul paroxistic de astăzi, asumându-mi întreaga lui încărcătură şi gratuitate. Sunt omul cel mai obişnuit, cetăţeanul care-şi plăteşte la timp taxele şi impozitele, având parte, în schimb, de toate capriciile, fiţele, şicanele şi fentele prea răsfăţatei zeiţe Clio, curtezana de lux cuceritoare, discreţionară şi întotdeauna învingătoare.

Ei bine, am ajuns într-un punct imposibil, acolo unde simt că identitatea şi personalitatea mea, profund afectată de mendrele Istoriei, desconsiderată şi siluită în modul cel mai abject cu putinţă, nu mai are altă alternativă decât, în virtutea dreptului sacrosanct la cuvânt, să-mi urlu în pustiu întreaga disperare şi neputinţă, cu speranţa că măcar Cel de Sus mă va auzi şi-mi va da vreun semn de milostivire.

Voi spune câteva cuvinte despre sinistrul specimen, crescut şi format în laboratoarele ideologiei comuniste, personajul care a parcurs victorios toate etapele formării activistului tipic comunist, s-a bucurat de toate privilegiile sistemului criminal, uns cu toate alifiile, parcă ar fi cotoşmanul descins din capodopera lui Bulgacov, cu veşnicu-i zâmbet mefistofelic, individul apocaliptic în care se răsfaţă însuşi Geniul Răului, dacă nu chiar Satana, exemplarul rarisim care dansează megalomanic şi cinic de atât amar de ani, în dispreţul semenilor şi care, ca un imperturbabil Hopa-Mitică, rămâne întotdeauna în picioare, onorat de şleahta ciracilor, activ şi omniprezent, ca un mic dumnezeu imuabil şi intangibil. Ba, neicuşorul nostru burduşit de o anume cultură, îşi exersează cu succes pana de cronicar măsluitor de istorie, editându-şi nestingherit cărţile şi, ţineţi-vă bine, după nenumăratele-i isprăvi abominabile, cunoscute de întreaga lume civilizată, îşi permite să vorbească de pe propriul blog despre şi în numele democraţiei. O mai mare şi scelerată cutezanţă nici că se poate!

Nu mă voi osteni să-i pronunţ numele, ajuns el însuşi un act de supremă sfidare şi crasă neruşinare, la adresa comunităţii. E cunoscut prea bine, de la faşă până la barbă albă şi adumbreşte nemeritat imaginea întregii ţări trecute prin atâtea urgii provocate graţie chiar existenţei sale diabolice pe acest pământ.

De o perfidie extremă, demnă de personajele clasice ale dramaturgiei universale, şcolitul moscovit şi răsfăţatul activist dâmboviţean, eludând întotdeauna spinoasele şi gravisimele probleme la care a pus destoinic umărul, se pricepe al dracului de bine să se erijeze în postura de lector şi, de la înălţimea postamentului respectiv, să oficieze, să dea lecţii şi să taxeze cu intransigenţă orice gest ce i se pare că nu corespunde opticii şi preferinţelor sale.

Vinovatul de crime, nejudecat şi nepedepsit, mai presus de bine şi de rău, folosind arta retoricii şi elocinţei în modul cel mai scandalos şi necreştinesc, îşi permite să prostească o ţară întreagă cu elucubraţiile sale fabuloase şi să aducă acuze tuturor celor ce îndrăznesc să-l contrazică.

Aşa se petrec lucrurile cu monştrii istoriei, de când e lumea. Ei cunosc bine lecţia şi procedează ca atare, încununându-se cu laurii negri ai nesimţirii şi abjecţiei, convinşi patologic că ei sunt aleşii iar istoria le este datoare cu o luminoasă posteritate. Doamne, iartă-mă, dar simţeam că mă sufoc şi-mi dau duhul dacă nu slobozesc acest urlet exasperat şi universal.

Tartorul este atât de straşnic situat pe orbita lui şi dispus să ţină în continuare sulfuroase prelegeri despre arta vieţii şi a morţii, cu absurda lui seninătate, încât nici prin cap nu-mi trece că semnalele mele ar putea avea tăria să ajungă până la el şi să-l clintească măcar din fixitatea-i întunecată…

One Response to Un urlet halucinant în pustiul tăcerii…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*