Punctum in disputa: Patologia viciului…

Viciul poate fi studiat din multe puncte de vedere: psihologic, filosofic, antropologic, social, medical. Toate aceste ramuri ale ştiinţelor fac trimitere la un personaj comun, primul „luptător” împotriva viciilor: Evagrie Ponticul proto-anahoretul deşertului Egiptean din seculul II. El a analizat viciul, sau patima, dintr-un punct de vedere destul de greu de circumscris datorită complexităţii tezelor sale. El a încercat să se apropie de subiect din punct de vedere teologic şi psihologic. Psihologia nu a reuşit în 2000 de ani să aducă nimic nou în studiul viciului faţă de cele observate de Avva Evagrie. Urmele ideilor evagriene le găsim la toţi marii titani ai psihologiei secolului XX: Jung, Freud, Adler şi alţii cu preocupări în domeniu. Teologia viciului la Evagrie este pătrunsă profund de gnoză origenistă, de aceea nu trebuie să ne mirăm că în scrierile sale întâlnim o defilare unor spirite neîncarnate care sunt răspunzătoare  de producerea tuturor viciilor. Pentru Evagrie, răul nu are doar o cauză endogenă, interioară, manifestarea lui psihologică este semnul prezenţei interioare a celui rău şi a demonilor lui.

Înainte de a trece la sistematizarea şi disecarea – cu bisturiuli anahoretului capadocian – al viciului, o să  fac o scurtă trecere în revistă a vieţii autorului Tratului Practic, al Gnosticului şi a Tratatului despre cele opt gânduri ale răutăţii şi remediile împotriva lor.

Evagrie Ponticul a trăit 54 de ani: 38 de ani în lume şi 16 ani, călugăr, în pustia Egiptului. Scurta lui viaţă se poate împărţi în trei acte şi scene: tinereţea petrecută în Capadocia, viaţa în Costantinopol, nevoirile din deşertul Egiptean.

Evagrie s-a născut în anul 345, în Ibora, un orăşel din Pontul Capadociei – Anatolia de astăzi. Ibora s-a aflat în apropierea  localităţii  Annesi, o proprietate a familiei lui Vasile cel Mare. Acesta se retrăgea des, împreună cu bunul sau prieten Grigorie de Nazianz, să exerseze  viaţa călugărească. Tradiţia susţine că aceştia – Grigorie şi Vasile cel Mare – aici au alcătuit Filocalia culegând pasaje din opera lui Origen. Evagrie s-a împrietenit cu cei doi părinţi capadocieni cărora le datorează orientarea origenistă şi gnostică a gândirii sale.

În anul 378, Vasile cel Mare îl hirotiseste citeţ bisericesc iar mai târziu Grigorie de Nazianz îl unge diacon şi  apoi arhidiacon pe Evagrius. În 378, Grigorie de Nazianz devine patriarh al Constantinopolui, iar în 381, în timpul lucrărilor celui de al doilea Sinod Ecumenic, pe fondul răzvrătirii episcopilor din Alexandria prezenţi la sinod – Grigorie părăseşte scaunul arhieresc şi se retrage la Nazianz.

Evagrie este şi el  îndepărtat din anturajul patriarhal. Din cauza unui scandalos “love affair” cu soţia unui înalt demnitar este obligat să părăsească Constantinopolul şi navighează către  Ierusalim. Aici o întîlneşte pe Melania cea Mare – fosta soţie a prefectului Romei, Valerius Maximus – o bogată şi generoasă sprijinitoare a creştinilor şi ferventă admiratoare a operelor lui Origen. Ea este cea care îl îndeamnă pe Evagrie să se retragă la mănăstirile din pustia Nitriei, aflate la 50 de km de Ierusalim. Petrece aici doi ani (383-385) după care pătrunde şi mai adânc în deşert, stabilindu-se în locul numit Chilii unde se va nevoi pînă la trecerea lui la Domnul. Aici fraţii duc o viaţă semi anahoretică (anahoret=pustnic), ei vieţuind izolaţi în chilii proprii, întâlnindu-se odată pe săptămână pentru rugăciuni comune şi liturghisire.

Aici la Chilii îşi scrie operele în care Avva Evagrie atinge tema gândurilor răutăţii şi a viciilor. El stabileşte o listă completă şi sistematică a răutăţilor. El identifică în Tratatul practic opt vicii: lăcomia pântecului, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia/enervarea, întristarea, plictiseala, slava deşartă/vanitatea şi mândria.

Aceste gânduri rele nu sunt inventate de nevoitorul din pustie, ci au fost preluate din opera lui Origen, Evagrie nefăcând altceva decât să sistematizeze acestea cu scopul de a întocmi un plan de atac îndreptat împotriva acestora. Analizând „ordinea de luptă” împotriva patimilor putem observă că ele pornesc de la combaterea răutăţilor materiale, trupeşti, legate de partea poftitoare a sufletului – lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginţi – lupta dusă de începătorii în ale şlefuirii propriei pietre brute. Pe treaptă următoare se află patimile  sufleteşti – mania, întristarea, plictiseala. Aceste vicii sunt combătute de cei mai înaintaţi în opera de autoperfecţionare şi sunt legate de partea pătimaşă a sufletului.

La vârful inventarului evagrian a răutăţilor se află patimile spirituale mai subtile – slava deşartă şi mândria. Ele sunt legate de partea raţională a sufletului şi lor le cad pradă mai ales cei desăvârşiţi, nepătimitori şi cunoscători aflaţi pe ultimele trepte ale desăvârşirii spirituale. Să observăm că aici Avva Evagrius operează cu sufletul tripartit platonician.

În „Tratatul practic”, Evagrie dezvoltă pe larg tema relaţiei dintre vicii şi demoni legând astfel demonologia de psihologia ascetică. Demonolgia creştină are două surse principale: neoplatonică păgână şi iudaică. Pentru păgâni, demonii sunt fiinţe intermediare între oameni şi zei. Ei trăiesc în aerul dintre pământ şi cer şi sunt răspunzători de opera de mediere dintre oameni şi zei, act realizat prin magie sau religie. Ei pot fi demoni buni sau răi.Pentru iudei şi creştini nu existau demoni buni sau răi. Demonii, în concepţia lor, erau legați numai de practicile păgâne, idolatre, ei fiind identificaţi cu îngerii căzuţi, revoltaţi împotriva lui Dumnezeu. Pentru Origen (şi Evagrie este un origenist până în măduva oaselor, din această cauza nu a fost canonizat nici până în ziua de azi) există îngeri şi demoni pentru tot ce există, de la lucruri la stări spirituale.

În concluzie, la Evagrie, demonii sunt fiinţe angelice, căzute care au corp invizibil pentru om, alcătuit din aer rece şi urât mirositor, care poate imita tot felul de culori şi forme iluzorii şi pot provoca o mulţime de sunete înspăimântătoare. Gândurile şi tulburarea lor nu depind de noi, dar ca ele să declanşeze în noi patimi sau vicii ţine de noi. Pentru a stârni patimile, demonii, care nu se pot atinge direct mintea noastră, acţionează direct fie asupra creierului, fie asupra corpului, fie activează rezervorul de imagini din memorie pentru a stimula crearea de halucinaţii sau imagini pătimaşe. De aici necesitatea pentru cel care a păşit pe calea autoperfecţionării de a-şi purifica reprezentările mentale, amintirile şi visele de surplusul de energie pătimaşă. Demonii pot fi combătuţi şi alungaţi luptând împotriva gândurilor sugerate de ei prin asceză şi deprinderea artei discernământului gândurilor şi a pazei minţii. Aspirantul la starea de nepătimire trebuie să recunoască efectele psihologice, să identifice metodele şi strategiile demonilor studiindu-i şi demascându-i.

Metodă cea mai eficientă de lupta  împotriva  gândurilor demonilor este metoda replicării în contradictoriu. Modelul este unul hristologic, replicile trebuie să fie precum cele date de Iisus diavolului în timpul celor 40 de zile petrecute în deşert după botezul în Iordan.

Mt.4:

Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, că să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi că pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gură lui Dumnezeu“.

Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului, Şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: “Îngerilor Săi va porunci pentru Ţine şi Te vor ridică pe mâini, că nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău“. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”.

Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slavă lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închină mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: “Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti“.

Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau. Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, Că să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: “Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; Poporul care stătea în întuneric a văzut lumina mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbră morţii lumina le-a răsărit”.

De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreajă în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi va voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregandu-şi mrejele şi i-a chemat.

Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boală şi toată neputinţă în popor. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindecă. Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan

Din dialogul purtat cu diavolul putem observă că Iisus nu a stat de vorba cu răul ci i-a închis gură replicandu-i cu cuvinte ale lui Dumnezeu din scripturi pentru a nu lasă gândurile să prindă rădăcini în inima. Tehnică de folosit în metodă replicării în contradictoriu este de a ne preda total lui Dumnezeu (poţi să îl numeşti liber şi Mare Arhitect sau Allah dacă eşti musulman), de a ne desface mintea de gând şi al înalta către creator. Metodă replicării în contradictoriu este doar una din metodele sau căile spre nepătimire. Nu trebuie desconsiderate nici o altă metodă verificată. Sunt multe cau care  ne duc la aceeaşi destinaţie: iluminarea. Gnoză fără practică nu are nici o valoare! Aşadar să învăţăm şi să punem în practică ceea ce ne învaţă marea Tradiţie.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*