Arhiva zilnică: 16 mai 2015

Suveranismul Implică Naționalismul!

Data: 11 decembrie 2024 by Vasile I. Zărnescu

Comentariile unor persoane de bună credință făcute la unele articole conțin confuzii generate de neînțelegerea termenilor. Astfel, unii vor să se vorbească mai mult despre naționalism decât despre suveranism, înțelegînd naționalismul chiar ca o accentuare a rasismului, adică dîndu-i o tentă șovină: fără țigani, fără jidani, fără alte minorități. Ținînd cont de sensul lor corect, trebuie precizat că suveranismul implică naționalismul, cel puțin în actuala conjunctură în care este invocat. Deoarece partidele suveraniste invocă acest termen auto-definitoriu tocmai pentru a revendica suveranitatea, căci țara a fost văduvită de această trăsătură definitorie a națiunii: suveranitatea! De cine a fost văduvită?! De organizațiile internaționale în care a fost băgată de către conducătorii trădători ai țării, care, păcăliți – dar, de obicei, mituiți – de conducerea respectivelor organisme, au „acceptat“ limitarea suveranității în schimbul unor avantaje prin „intrarea“ României în aceste organizații: U.E. și N.A.T.O. Or, istoria reală ne dezvăluie adevărul: nu am „intrat“, ci U.E. și N.A.T.O. i-au atras pe conducătorii țării și, apoi, le-au impus directivele acestora. Trebuie amintit că toate țările care au intrat în U.E. și N.A.T.O. au tratat acțiunea întîi în parlamentele țărilor respective. În România nu s-a respectat regula, Parlamentul țării a fost ocolit, așa că nu „noi“ am intrat, ci „ei“ ne-au „băgat“!

Este necesar să amintim opinia lui Mircea Ciumara. El fusese deputat al P.N.Ț.C.D. în două legislaturi, ministrul de Finanțe și, apoi, al Industriei în vremea guvernării C.D.R., după care a fost pus la conducerea Institutului Național de Cercetări Economice; deci era o personalitate politică versată în politica internă și internațională. Mircea Ciumara, într-un articol publicat în revista Economistul cam cu un an înaintea primirii România în U.E., a scris că „și de nu vrem noi să întrăm în U.E., ei tot ne vor băga“! Cam la vreo jumătate de an după ce a publicat această opinie denunțătoare a presiunilor făcute contra României, Mircea Ciumara s-a îmbolnăvit de deces la 69 de ani! Ulterior, prof. univ. dr. Alexandru Amititeloaie a dezvăluit faptul, incredibil la prima vedere, că nociva O.U.G. 31/2002 a fost emisă de guvernul condus de P.S.D. la presiunea unor congresmeni „americani“ (Christopher Smith, Alfonso d’Amato și Tom Lantos) ca o condiție pentru primirea în N.A.T.O.! La vremea aceea eram directorul Departamentului de presă al P.U.N.R., condus de generalul (r.) Mircea Chelaru, și am redactat un Comunicat de presă – semnat doar „Biroul de presă al P.U.N.R.“ – în care ceream, în numele P.U.N.R. (președintele Mircea Chelaru fiind plecat din București) – „un referendum național pentru validarea O.U.G. 31 din 13 martie 2002“; comunicatul a fost publicat integral în revista „România Mare“ și comentat în rezumat, în alte trei ziare; senatorul Adrian Păunescu l-a comentat și în Parlament! Bineînțeles că, dintre guvernanți – în primul rînd dintre cei din cvartetul semnatarilor: premierul Adrian Năstase, ministresa Justiției Rodica Stănoiu, ministrul Culturii Răzvan Theodorescu și ministrul de Interne Ioan Rus –, nu ne-a băgat nimeni în seamă. Deși O.U.G. 31/2002 fusese blocată în Parlament de senatorul P.R.M. Gheorghe Buzatu și de senatorul P.N.L. Mircea Ionescu-Quintus pe motiv de inconsistență terminologică – lipsa definirii noțiunii „holocaust“ –, licheaua de ministru P.S.D.-ist Octav Cozmâncă a și pus-o în aplicare, dispunînd – la presiunea lui Aurel Vainer & comp. – demontarea bustului Mareșalului Ion Antonescu, ridicat în curtea bisericii ctitorite de el! Astfel, treptat-treptat și printr-o propagandă asurzitoare despre avantajele intrării în U.E. și în N.A.T.O., ne-au băgat în aceste organizații suprastatale, știrbindu-ni-se, tot treptat, suveranitatea și, implicit, naționalismul, care trebuia să fie stindardul apărării suveranității. Căci avantajele promise nu au venit. Dimpotrivă, s-au întărit trăsăturile de țară neocolonială, cum este România acum.

Al doilea aspect este referitor la Călin Georgescu, câștigătorul primului tur al alegerilor prezidențiale: este dezbătut absolut confuz după intervenția criminalei Curți Constituționale a României (CîCîR) de renumărare a voturilor și, eventual, a refacerii alegerilor din 24 noiembrie. Manevra dolozivă are scopul vădit de scoate a cîștigătorului din cursă pe motiv că și-a făcut campania prin Tik-Tok și că, astfel, ar fi o afectare a siguranței naționale! Unii comentatori au atras atenția că și președintelui Klaus Werner Ionannis i se făcuse masiv campania pe Facebook, dar nu se mai alarmase nimeni că ar fi fost adusă o atingere securității naționale. Deși, chiar „alegerea“ – de fapt, impunerea de către masoneria germană – a lui K.W. Ionannis a constituit, efectiv, a afectare gravă a securității naționale! Dacă ar fi fost un neica-nimeni – ca, de exemplu, Cristian Terheș –, Călin Georgescu nu ar fi stîrnit atîta împotrivire. Dar, fiindcă este un individ rutinat în politică, instruit, „un om scos în lume“, este perceput ca periculos și a început campania de denigrare a lui: că este omul rușilor, ba, dimpotrivă, al jidovilor etc. Am scris pe marginea acestui eveniment intempestiv, subliniind valoarea lui deosebită: că este binevenit, ba chiar „venit la țanc“ și încă în mod eficient – a crăpat crusta clicocrației cleptocrate, adică a clicii hoților care au distrus România!

Teoria aisbergului…

Data: 11 decembrie 2024 by Lucian Ciuchiță

Teoria aisbergului, cunoscută și sub numele de „teoria omisiunii”, este o abordare narativă atribuită celebrului romancier american Ernest Hemingway. E o tehnică literară aparent simplă, dar în realitate profundă și stratificată, prin care autorul lasă multe lucruri nescrise, ascunse sub suprafața cuvintelor, asemenea unui aisberg, al cărui volum major rămâne invizibil sub apă. Hemingway credea că adevărata esență a unei povești nu trebuie să fie exprimată direct, ci sugerată subtil prin dialog, gesturi sau acțiuni aparent neînsemnate. Îmi place să îmi imaginez că nuvela Bătrânul și marea, poate cea mai emblematică operă a lui Hemingway, este piatra de temelie a acestei teorii, și nu neapărat influențele sale din perioada când a fost jurnalist, în care stilul minimalist și concis era o necesitate a vremii. În paginile acestei capodopere, Hemingway atinge culmile acestei tehnici, lăsând cititorul să simtă povara neexprimată a luptei dintre Santiago, bătrânul pescar, și forțele naturii – o luptă care transcende simpla prindere a unui pește și devine un simbol al încercării umane de a găsi un sens în fața destinului implacabil.

Mulți critici literari s-au avântat să comenteze pe marginea acestei teorii, unii analizând-o cu discernământ, alții lăsându-se purtați de o superficialitate tulburătoare. Unii au afirmat, poate cu ușoară aroganță, că Hemingway s-ar fi concentrat doar pe elementele vizibile ale poveștii, fără a explora direct marile teme care zac adânc în substratul operei sale. Dar tocmai în această „concentrare” stă geniul său – în abilitatea de a spune mai mult prin ceea ce nu spune, lăsând cititorului sarcina de a decripta semnificațiile ascunse, de a pătrunde în profunzimile nevăzute ale aisbergului. Totuși, ceea ce mă intrigă acum este o altă interpretare a teoriei lui Hemingway. Aș numi-o, mai degrabă, teoria înghețării minților. Nu mă refer aici la cititorii subtili și atenți, capabili să descopere mesajele ascunse, ci la cei care au ales să se lase pradă superficialității epocii moderne, captivii ecranelor și ai divertismentului instant. Asemenea unui aisberg care rămâne inert și înghețat, mințile celor care nu mai citesc, care își hrănesc spiritul exclusiv din surse facile, pierd capacitatea de a explora adâncimile, de a pătrunde dincolo de aparențe. Ei sunt aceia care își limitează înțelegerea la ceea ce este vizibil la suprafață, incapabili sau poate chiar lipsiți de dorința de a descoperi complexitatea lumii care îi înconjoară.

În esență, teoria omisiunii devine, astfel, o oglindă a realității noastre contemporane. Nu doar că noi, ca societate, am renunțat la arta de a citi cu adevărat, dar am început să uităm cum să gândim profund. Trăim într-o eră în care ecranele ne oferă răspunsuri rapide și soluții instant, dar, asemenea unui aisberg, adevărul rămâne ascuns, îngropat sub straturi de ignoranță și superficialitate.

Teoria aisbergului, mă gândesc eu, nu se referă doar la ceea ce vedem în povestirile scurte ale lui Hemingway sau la subtextul narativ. În jurnalism, acest principiu capătă o dimensiune și mai profundă. Ai în față o știre – rece, calculată, aparent completă – dar nu e decât vârful aisbergului. Cele 20% pe care le vezi, cifrele și faptele prezentate, ascund mult mai mult dedesubt. Acolo, sub suprafață, se află acei 80% care rămân nevăzuți: detalii esențiale, adevăruri incomode, întregi fire narative neexplorate sau intenționat omise. E ca și cum am privi la o iluzie controlată, în care faptele sunt împachetate frumos, dar care ascunde o realitate tulburătoare. Și poate că nu este vorba doar de tăcere sau de ignoranță. Aici intervine „teoria înghețării rațiunii”. Acest fenomen nu este o simplă omisiune, ci un proces activ prin care informația esențială, deși la îndemână, este congelată, izolată de privirea publicului. Se prezintă un fragment, se decupează realitatea în favoarea unor interese sau strategii care manipulează percepția. Este o artă subtilă a deformării adevărului, în care minciuna nu apare direct, ci prin acele goluri tăcute, prin absența contextului sau prin selecția deliberată a faptelor. 80 la sută din aisbergul realității este îngropat sub apele reci ale manipulării, iar rațiunea, acel instrument care ne ghidează în căutarea adevărului, rămâne captivă, înțepenită într-o stare de hibernare, înghețată de forțe externe care îi blochează accesul la lumina adevărului.

Semne bune „anul-are”…

Data: 11 decembrie 2024 by Petru Jipa

Bietul om, dacă nu și-a găsit serviciul viselor lui la: ONU, NATO, EU, omul a încercat cu perseverență, iar până la urmă a reușit. Totdeauna am apreciat perseverența omului și dacă mă iau după un proverb arab, chiar apreciez: „Perseverența îi aduce omului și rău și bine”. Pentru el aduce binele: alte partide de golf, alte zboruri de lux. Pentru noi a adus un avion care a zburat peste ocean care o să ne spună ce este bine să facem pentru că noi nu știm. Sincer să fiu mi-e și frică să mai scriu, până ajunge articolul la redacție se schimbă hora politică și dăm din sârbă în vals. Ascultam o doamnă avocat care are și un doctorat în Drept Constituțional (doctorat pe bune) care vorbea despre „Lovitură de stat”. Mă gândeam și eu la această lovitură, dar îmi spuneam: cum să dea domnule această lovitură, când de zece ani el numai stă în acel palat. Așa că eu o să numesc „Lovitură de palat”. Dar ce este lovitura de stat și să caut câteva exemple prin ungherele istoriei. O lovitură de stat reprezintă o acțiune prin care un grup restrâns, adesea militar sau politic, preia controlul asupra unui guvern, în mod obișnuit prin metode nelegitime sau violente, fără a respecta procedurile democratice. Scopul poate fi eliminarea unui lider, schimbarea regimului sau preluarea puterii. Exemplele din istorie ne „onorează”: Lovitura de stat din Chile (1973)- Generalul Augusto Pinochet a condus o lovitură de stat care a dus la răsturnarea guvernului lui Salvador Allende, rezultând într-un regim autoritar. Lovitura de stat din Turcia (1980): Armata turcă a intervenit pentru a prelua controlul în urma instabilității politice și violențelor interne, instaurând un regim militar. Lovitura de stat din Egipt (2013): Armata egipteană a destituit președintele Mohamed Morsi, în urma protestelor masive împotriva guvernării sale. Lovitura de stat din Ucraina (2014): Protestele au dus la schimbarea președintelui Viktor Ianukovici, ceea ce a fost considerat o lovitură de stat de către susținătorii acestuia. Aceste evenimente ilustrează modul în care loviturile de stat pot schimba drastic structurile politice ale unei țări, adesea cu consecințe pe termen lung asupra stabilității și democrației. Dar cum spunea domnul Adrian Severin: „În mod normal, loviturile de stat sunt date de cei care nu au puterea și o vor. În România, sunt date de cei care au puterea și nu vor să o lase”.

Am împărțit iar țara în două tabere: tabăra suverană și tabăra pro- NATO și UE. Pe vremuri și Băsescu o împărțise în: omul slab și omul gras. Inginerie curată. Cei din tabăra suverană se întrebau dacă există un organ politic din exterior care să intervină în acest joc pentru a salva voturile celor nouă milioane de oameni. Un fost colonel de securitate (subversiv și împănat cu amintiri) a început să țipe: priviți cum caută aceștia forțele externe?” Domnule colonel, tocmai a trecut avionul și a ordonat „stop joc”. Cine caută forțe externe când ele sunt chiar la noi în bătătură?

La un post de televiziune au apucat să prezinte rezultatele până la ora închiderii urnelor din diaspora, în diaspora votul începuse de cinci ore: Lasconi două voturi, Georgescu o sută. Cred că și acest fapt a speriat lumea nevăzută ce ne învață democrație, că doar și acest demo poate fi democratic, nu? Donald Trump jr. A scris pe pagina domniei sale: „Uau, uite ce se întâmplă în România! Curtea Constituțională tocmai a anulat primul tur al alegerilor prezidențiale. O altă încercare Soros/marxistă de a manipula rezultatul și de a nega voința oamenilor. Ea va pierde și ei știu asta”. Dacă este așa, să sperăm că dânsul are dreptate. „Ei vor pierde”. Sau poate avocatul Gheorghe Piperea a intuit bine: „Curtea Constituțională a decis să îl re-înscăuneze președinte pe Iohannis, practic pe perioadă nedeterminată. A făcut-o prin auto-sesizare și exclusiv pe baza unor rapoarte ale serviciilor secrete. Acesta a fost scenariul de la început. Chestia cu Tik Tok și rușii era pretextul”.

Acum să vorbim despre pierderea democrației. Pierderea democrației poate avea consecințe serioase asupra societății, individului și sistemului de guvernare. Iată câteva dintre problemele majore care pot apărea atunci când democrația este compromisă sau distrusă. În absența unui sistem democratic, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, cum ar fi libertatea de exprimare, libertatea de asociere și dreptul la un proces echitabil, pot fi restricționate sau complet îngrădite. Cetățenii devin vulnerabili la abuzuri din partea autorităților. Pierderea democrației poate duce la instaurarea unor regimuri autoritare, în care puterea este concentrată în mâinile unei singure persoane sau ale unui grup restrâns. Aceste regimuri pot utiliza violența, cenzura și propaganda pentru a menține controlul. Democrația promovează dialogul și consensul. Atunci când acest sistem este subminat, societatea poate deveni polarizată și divizată, cu grupuri care luptă pentru putere în loc să colaboreze pentru binele comun.

Fără o democrație funcțională, mecanismele de control și de responsabilizare sunt slăbite, facilitând corupția în rândul liderilor. Deciziile sunt luate în spatele ușilor închise, iar cetățenii nu au mijloacele necesare pentru a influența sau verifica gestionarea resurselor publice. Instaurarea unui regim nedemocratic duce la afectarea independenței instituțiilor statului, precum sistemul judecătoresc sau mass-media. Acest lucru alterează statul de drept și diminuarea încrederii cetățenilor în aceste instituții. Regimurile autoritare pot fi incapabile să răspundă la nevoile cetățenilor, conducând la probleme economice crescute, inegalitate socială și, în unele cazuri, instabilitate sau conflicte violente. Îngustarea libertăților poate determina tinerii și intelectualii să părăsească țara, căutând oportunități în regimul democratic. Această pierdere de capital uman poate afecta dezvoltarea economică și culturală a națiunii. Un sistem politic lipsit de legitimitate poate crea o neîncredere generalizată în politica și instituțiile publice, ceea ce face și mai greu să se revină la un model democratic. Generații întregi pot crește fără a avea o înțelegere a valorilor democratice. În concluzie, pierderea democrației nu afectează doar structurile politice, lovesc profund asupra tuturor aspectelor vieții sociale, economice și culturale. Este necesar să fim conștienți de importanța democrației și să o protejăm. Dar să fie pace și să nu uităm să aplaudăm pe domnul președinte când o să ne ureze la sfârșitul anului 2025 cum: Semne bune „anulare”.

Numărul 702

Data: 11 decembrie 2024 by Administrator

Descarcă PDF

Frank Norris – de la literatura de aventuri la cea de revoltă socială

Data: 10 decembrie 2024 by George Petrovai

Spui Frank Norris şi te gândeşti îndată la unul din clasicii literaturii nord-americane, lucru mai mult decât notabil dacă avem în vedere faptul că, din cauza unei operaţii de apendicită, el s-a stins din viaţă în anul 1902, la o vârstă la care mulţi alţii sunt doar în faza ezitărilor şi căutărilor: 32 de ani! Nu numai că avem dreptul, dar chiar este indicat să ne întrebăm cam care ar fi fost destinul artistic al lui Frank Norris dacă mai trăia ani buni şi cam care este pierderea pentru cultura universală prin moartea lui pretimpurie. Fireşte că n-avem nici cea mai mică şansă să primim răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări, după cum n-au primit nici strămoşii noştri şi după cum nu vor primi nici urmaşii noştri răspunsuri la întrebările ce vizează fundamentele înfricoşătoare ale existenţei. Doar simple presupuneri, adică ceea ce se potriveşte cu condiţia noastră mărginită de fiinţe pieritoare, căci moartea pretutindeni prezentă în noi şi în jurul nostru înseamnă dezlănţuirea colosalului iraţional întruchipat în negaţia vieţii, cu toate că Vanamee, enigmaticul personaj din romanul Caracatiţa, era de părere „că moartea nu există” şi că „există numai viaţă şi oprire a vieţii, pe care noi o numim, prosteşte, moarte”. Dar accidentul fatal abătut asupra lui Norris doar la un an după consemnarea acestor afirmaţii, l-a contrazis categoric şi fără drept de replică, iar nouă celorlalţi ne dovedeşte o dată în plus cum că moartea este o cruntă şi neiertătoare realitate, cu care nu-i deloc recomandabil să şuguieşti ori să-i pui existenţa la îndoială…

Fiu al unui bogat negustor de bijuterii, Norris s-a născut în anul 1870 la Chicago. După câţiva ani, din motive de sănătate, părinţii săi s-au mutat în California. Mijloacele financiare de care dispunea, i-au permis lui Norris să-şi facă o foarte îngrijită educaţie artistică la Paris şi Londra, perioadă de timp în care (anii 1888-1889) viitorul scriitor şi-a manifestat predilecţia spre pictură. De-abia după revenirea în SUA s-a apucat de scris, însă primele sale încercări au fost criticate ca fiind „lipsite de perfecţiune sintactică”…

Dacă avem în vedere faptul că prima operă a lui Frank Norris, apărută în anul 1892, se numeşte Yvernelle, o poveste din Franţa feudală şi că acest poem romantic i-a fost inspirat de cronicile lui Froissart, nu este greu de dedus că aici în Europa el a făcut cunoştinţă cu romantismul şi naturalismul, acumulări literare la care n-a renunţat după revenirea în ţară, adică atunci când a început să cunoască din ce în ce mai bine zguduitoarele realităţi americane: expansiunea spre Vest, cu încleştările aferente şi literatura de frontieră inspirată din viaţa pionerilor în Vestul sălbatic, de asemenea dezvoltarea fără precedent a marilor trusturi (Rockefeller, Vanderbilt, Morgan) şi pătrunderea lor în economia rurală, ruinarea micilor fermieri prin tarifele instituite de trusturile feroviare şi deposedarea lor de pământ, în pofida unor drepturi elementare, aşa ca dreptul de preemţiune asupra terenurilor ameliorate ani la rând, şi în pofida opoziţiei lor înverşunate cu arma în mână. Căci, ne asigură Norris în Caracatiţa, la fel cum o va face mai târziu John Steinbeck în Fructele mâniei, dreptul forţei nu poate duce nicăieri la armonie şi fericire, ci doar la durere şi sărăcie.

Ceea ce, de altminteri, chiar se întâmplă cu rancherii (fermierii) din romanul Caracatiţa, în urma confruntării lor inegale cu coplişitoarea forţă a Căilor Ferate. Unii dintre ei îşi pierd viaţa, dar acest sacrificiu se dovedeşte complet inutil, căci cu toţii (fermierii învinşi şi familiile celor morţi) sunt izgoniţi de către trepăduşii trustului din casele şi de pe terenurile asupra cărora se credeau proprietari. Numai că cei puternici au decis că lucrurile stau altfel, iar legea le-a susţinut pretenţiile sfruntate.

Iată de ce Prestley, alter ego-ul autorului, consideră după derularea acestor evenimente că „oamenii nu erau nimic, moartea nu era nimic, viaţa nu era nimic”. Ca un veritabil discipol al lui Leibniz, el apreciază că „există numai FORŢA care aduce oamenii la pământ, FORŢA care-i azvârle din lume ca să facă loc generaţiilor următoare, FORŢA care face grâul să crească şi încă o dată FORŢA care-l culege spre a face loc recoltei viitoare”.

Într-o asemenea confruntare pe viaţă şi pe moarte pentru terenurile producătoare de imense cantităţi de grâu, iar acesta la rândul lui aducător de belşug în casele şi vieţilor magnaţilor, ce însemnătate poate să aibă unul ca Dyke, fost mecanic de locomotivă la Căile Ferate, apoi ruinat ca fermier începător de acelaşi trust nesăţios, adus la disperare, scos în afara legii, hăituit cu ogarii, prins şi închis pe viaţă pentru făptuirea unei crime? Ori cui îi pasă de viaţa sfărâmată a familiei lui Hooven, nostimul arendaş neamţ de pe ranch-ul Los Muertos (Morţii), după a cărui moarte în încleştarea cu mardeiaşii Căilor Ferate, îi moare şi soţia de inaniţie, iar fiica mai mare se prostituează pentru a putea supravieţui în oraşul unde nu cunoaşte pe nimeni?!…

Romanul Caracatiţa (apărut în anul 1901) i-a asigurat lui Frank Norris nu doar intrarea triumfală în tagma scriitorilor, căci intrarea şi-o făcuse cu dreptul în anul 1899 prin romanul Mc Teague, dar i-a asigurat chiar celebritatea. Caracatiţa face parte din trilogia Epopeea grâului, celelalte două romane apărând postum: Groapa în 1903, respectiv Vandover şi bruta în 1914.

În pofida unor efecte căutate şi a unor asperităţi de construcţie, consider că romanele Mc Teague şi Caracatiţa sunt cele mai reprezentative pentru creaţia acestui „mare adolescent”, cum îl denumea un critic pe Frank Norris, atât în ceea ce priveşte tipologia personajelor şi factura ideilor sale naturaliste din prima parte a creaţiei, cât şi crezul său în afirmarea deplină a dreptăţii şi libertăţii, „în omenirea care merge înainte”, aşa cum apare acest crez ilustrat în partea a doua a creaţiei, mai exact în Epilogul romanului Caracatiţa.

Doar câteva cuvinte despre Mc Teague. În intenţia autorului, el trebuia să fie o cronică a drojdiei marelui oraş american San Francisco. Este, de altfel, subintitulat O întâmplare din San Francisco. Într-adevăr, el redă nu doar decăderea morală a personajului principal – dentistul Mc Teague, ci şi influenţa nefastă exercitată de marile oraşe în general, de mediul social în special asupra altor caractere: Trina, soţia lui Mc Teague, care se lasă dominată de lăcomia pentru bani şi de afecţiunea patologică pentru soţ (atunci când acesta o brutalizează), respectiv memorabilul  cuplu format din mexicana Maria Macapa, femeia căreia-i lipseşte o doagă, dar care-şi încântă soţul, negustorul de vechituri Zerkow, cu povestea ticluită de ea însăşi despre serviciul fabulos din aur masiv pe care – chipurile – l-a posedat cândva familia ei. Iar patima pentru aur este într-o asemenea măsură răscolită de Maria, încât evreul polonez Zerkow, cel cu iluştri înaintaşi din punct de vedere artistic, precum Shylock, Harpagon sau Gobseck, ajunge să-şi piardă complet minţile, îşi ucide cu sălbăticie soţia, după care este descoperit şi trupul lui plutind în apele golfului, fără a se putea preciza vreodată dacă s-a înecat din greşeală ori dacă s-a sinucis. Diametral opusă acestei perechi este perechea formată din timidul moş Grannis şi bătrâna domnişoară Baker… Trina la rândul ei va fi asasinată de Mc Teague, după ce acesta, somat să nu-şi mai practice meseria de dentist, întrucât nu avea studiile necesare, se abrutizează tot mai mult din cauza nevoilor şi a alcoolului. Însă Trina, dominată până la nesimţire de patima dosirii banilor, rabdă până şi mutilări din partea monstruosului Mc Teague, fără a consimţi să-l ajute ori să-şi trădeze dulcea taină a ascunzătorii banilor. Asta merge până într-o noapte, când Mc Teague pătrunde în casă, o asasinează pe Trina, îşi însuşeşte banii şi apoi fuge în munţi pentru a i se pierde urma.

Din acest loc, Norris, aidoma altor confraţi americani, face loc romanului de aventuri. Începe vânătoarea asasinului, iar cel mai înverşunat urmăritor al său se dovedeşte fostul său prieten Marcus, verişorul şi primul iubit al Trinei, el făcând parte din patrula de urmărire a şerifului. Mc Teague este prins în deşert după o urmărire palpitantă. Marcus reuşeşte să-i imobilizeze o mână în cătuşa prinsă de propria sa mână, însă fugarul – înzestrat cu herculeana forță a tuturor eroilor romantici – îl omoară pe fostul prieten transformat în copoi, dar neizbutind să-şi scoată mîna din cătuşe (cheia de la cătuşe este de negăsit), îşi află el însuşi sfârşitul în deşert. Şi astfel se face dreptate, chiar dacă romanul suferă de lipsa unui happy-end şi mai ales de sentimentul apăsător datorat numărului mare de morţi. Mc Teague poate fi considerat un roman naturalist, dacă n-am cunoaşte precizarea autorului: „Naturalismul este o formă a romantismului”!

Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni – Scrisoare deschisă către autoritățile române!

Data: 10 decembrie 2024 by Redacția

– indignare și preocupare față de situația generată de decizia Curții Constituționale a României –

Noi, membrii Asociației Jurnaliștilor Români de Pretutindeni (AJRP), prin Consiliul Director, reprezentat de Cristian Bucur, președintele Asociației, ne adresăm dumneavoastră cu profundă indignare și preocupare față de situația generată de decizia Curții Constituționale a României (CCR) prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 de a anula procesul electoral cu privire la alegerea Președintelui României din 2024, inclusiv alegerile din turul I, desfășurat la data de 24 noiembrie 2024. Această decizie a fost luată în ziua de 6 decembrie 2024, la doar patru zile după ce aceleași alegeri fuseseră validate de CCR prin Hotărârea nr. 31, în data de 2 decembrie 2024. Acest fapt ridică semne de întrebare serioase cu privire la integritatea procesului electoral și la respectarea drepturilor democratice fundamentale ale cetățenilor.

Românii din diaspora, care au început să voteze pe 6 decembrie 2024, turul 2, și cei din țară, ar fi trebuit să voteze pe 8 decembrie, astfel se simt trădați de instituțiile care ar trebui să le garanteze un proces electoral corect și transparent. O mare parte dintre cetățeni au votat pentru schimbare, sătui de aceeași clasă politică și de aceiași politicieni care domină scena politică de zeci de ani. Decizia CCR de anulare a alegerilor pe baza unor informații declasificate și neclare vine ca o lovitură gravă la adresa întregului proces democratic.

În acest sens, solicităm autorităților române următoarele:

1. Explicații clare privind validarea inițială a alegerilor: De ce Curtea Constituțională a României a validat alegerile din turul I la data de 2 decembrie 2024, dacă existau deja suspiciuni privind un proces electoral viciat? Care au fost motivele pentru care CCR nu s-a informat mai devreme despre eventualele nereguli ale candidaților sau procesului electoral?

2. Publicarea dovezilor care au dus la anularea alegerilor: Solicităm autorităților române să prezinte românilor, în mod clar și transparent, dovezile care au dus la decizia anulării alegerilor. Este esențial ca aceste informații să fie accesibile și să fie supuse unei dezbateri publice pentru a înțelege impactul lor asupra procesului electoral.

3. Asigurarea respectării drepturilor alegătorilor: Este inacceptabil ca milioanele de cetățeni care și-au exercitat dreptul de vot să fie ignorați și să li se anuleze voința electorală fără o justificare solidă. Vă solicităm să luați toate măsurile necesare pentru a restabili încrederea în instituțiile statului și în procesul electoral.

4. Protejarea procesului electoral în viitor: Este imperativ să fie adoptate reforme pentru a preveni situații similare în viitor. Transparența și integritatea procesului electoral trebuie să fie priorități pentru a asigura respectarea principiilor democratice.

Apel la responsabilitate

Deciziile Curții Constituționale și ale autorităților publice nu pot fi ignorate sau tratate cu superficialitate. Lipsa de coerență și de transparență în gestionarea alegerilor afectează grav încrederea cetățenilor în instituțiile statului și pune în pericol stabilitatea democrației. Așteptăm un răspuns prompt și clar la solicitările noastre. Drepturile cetățenilor români nu pot fi ignorate, iar voința populară trebuie respectată.

A transmis Cristian Bucur, Președinte AJRP

Desecretizați și Demnitatea Națiunii!…

Data: 10 decembrie 2024 by Andrei Ivănoiu

Incapabili să scriem istorie, ștergem cu buretele scurtul paragraf de demnitate națională. Ștergem nu doar alegerile prezidențiale ci, mai grav, valorile de bază, democrația și libertatea, cei doi piloni pe care credeam că este construită societatea noastră. Iată că, deși coloanele s-au prăbușit aseară, societatea nici nu se clintește și pare ca levitează, sfidând legile gravitației și ale bunului simț. Plutește și nu se prăbușește pentru ca sfori puternice o țin agățată de doua mâini dibace, care o însuflețesc la comandă, asemenea unui păpușar. Păpușa noastră zâmbește, speră, sărbătorește, apoi intra brusc în panică și fuge speriată, iar când crezi ca se împiedică și cade este săltata brusc și spânzurată de mâna salvatoare, unde rămâne într-o contemplare inertă a neputinței. Realitatea tristă este ca fără Președinte putem trăi, dar fără valori, nu. Caci doar prin valori existența devine viață. Fără valori vom atârnă mereu cum am atârnat aseară, când am realizat ca CSAT-ul, Consiliul Suprem de Apărare al Țării, nu a fost proiectat să apere țara de Președintele în funcție, și că nici romanii nu sunt înzestrați cu puterea de a ieși din strânsoarea păpușarilor ideologici. La Timpuri Noi, tot noi.

Săptămâna asta am învățat foarte multe lucruri, printre care și faptul că manipularea comportă valențe morale sau mai bine zis legale, în funcție de tabăra și canalul prin care mințile oamenilor sunt sucite. Dacă este orchestrată, în formă continuată, de păpușari legitimați în sistem prin intermediul slugilor din tembeliziuni și pseudo-presă, este perfect legală și bună. CNA veghează pentru tine. Dacă este însă prin Tik-Tok, punctuală, finanțată probabil de alți băieții cu ambiții de viitori păpușari de glie, este automat rusească, deci ilegală, periculoasă si rea. Este atac cibernetic, păzea, se trage la Reels automat! Dacă în primul tur Georgescu ne-a trombonit cu costuri zero în campanie, întâmplarea face ca în turul doi să pice pe aceeași sumă, de data asta în mod real. Căci tot linşajul ăsta public care a culminat cu anularea alegerilor nu a făcut decât să îi crească popularitatea și mai mult, ajutat enorm, ce-i drept, și de prestanța și carisma contracandidatele sale. Mai lipsesc câteva procese si un glonț în ureche și avem tabloul complet.

La ei acasă, in Washington, americanii nu au reușit să oprească un candidat acuzat, printre altele, de imixtiune rusească în primul mandat. Să vedem acum ce se va întâmpla la ei acasă în București, dacă aici se va merge până la capăt. Pare însă ca ambiția oarbă a frontului de uniune națională de a ne păstra necondiționat in Europa, ca singur reper de program politic, urmează să ne apropie accelerat de Tibilisi. În numele stabilității riscam plonjarea în instabilitate. Haosul răsare la orizont ca o noua vocație a ordinii. „Să nu pierdem tot ce s-a realizat în ăștia 35 de ani, integrarea NATO, intrarea în Uniunea Europeană, aderarea Schengen!” ne pune în gardă USR-ul. Adică să nu pierdem toate marile realizări ale Ciumei Roșii, ale gărzii politice conservatoare pe care ei scuipă zilnic de când s-au născut, într-un manifest flegmatic continuu cu rol metafizic de justificare existenței. UFR, Uniunea Flegmați România, răgușită după o săptămână de lătrat productiv la adresa închipuitului pericol rusesc, uita să mai iasă vineri seara în Piața Victoriei ca să pună diezul pe #VineriCaHoții și moțăie mulțumită la televizor, învelită de păturica dublului standard.

Până la reorganizarea alegerilor așteptăm de la CSAT să desecretizeze în regim de urgență demnitatea națiunii, întrucât, la cât de pitită stă, pare a fi un mare secret de stat…

Butoiul cu pulberi al riscului de țară…

Data: 9 decembrie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Sigur, mai aveau o variantă ca Iohannis să rămână în fruntea statului peste termen… Pentru că, privind câștigătorii și perdanții mizerabilului matrapazlâc la care s-au dedat judecătorii CCR, despre un singur câștigător poate fi vorba în mod real… Iar prin comparație cu un al doilea model posibil de intervenție pentru justificarea prelungirii mandatului lui Iohannis, opțiunea folosită, prin invalidarea executată contra țări, la ordin, de către CCR, a fost, pe departe, cea mai ușor suportabilă pentru societatea românească. Pentru că singurul alt scenariu prin care se putea asigura prelungirea mandatului (a)președintelui era aruncarea țării într-un conflict. Și nu unul intern, căci nici o nesupunere civică și nici o răfuială în „idei”, păreri (chiar și ale unor „părerologi” și „influenceri” de serviciu) nu ar fi dus garantat la un război civil, dar țara putea fi târâtă în conflictul pe care îl vrea UE pentru nevoile geo-politice ale unor schizofreni care conduc destinele deja unei umanități, prin împingerea noastră în războiul altora… O implicare ce ar fi venit mănușă nevoilor criminalilor de oameni, de țări, de constituții, de națiuni… Și totuși, chiar dacă am căzut în butoiul cu pulberi al unui posibil risc de țară prin decizia CCR, și nu prin împingerea României într-un conflict armat (extern), asta nu înseamnă că lunile ce îi vor fi rămas lui Iohannis ca președinte nu ne vor duce, gradual, acolo… Ba, poate chiar pentru asta va fi fost nevoie de o extensie a mandatului acestuia până în primăvară… Că, între timp, vor crăpa, rând pe rând, încrederea românilor în justiție, în judecători, în alegeri și în legi, este un preț care oricum nu interesa pe nimeni… Pe nimeni dintre cei ce au pus la cale această execuție, nu a statului, ci a națiunii, a neamului și principiilor ei, a încrederi în valori, în libertate… Pentru că statul va merge mai departe în formele sale crăpate și alipite grotesc prin blaturi politico-guvernamentale, de sistem, de corporații și juridico-pamfletare. Dar națiunea va rămâne cu mari fisuri de încredere în ea însăși, de la celălalt spre celălalt, dar și de la fiecare spre sine… Căci, oare ce rost vor mai avea alegerile, ca proces, când indivizi nealeși vreodată, ci numiți și capitonați politic pe sinecura unei instituții prea independente față de orice posibilitate juridică, dacă nu de anulare a deciziilor dubioase, măcar de contestare și punere în discuție, când, dară, astfel de inși, aflați peste lege și țară, impun cu legea în mână (!) direcția trasată de sistem?

Iar dacă noi, cei din țară, ne-am simțit jigniți, umiliți, batjocoriți și anulați în drepturile inalienabile ale deciziile noastre din primul tur electoral de către CCR, oare cum se simt cei de afară, din Diaspora, care au fost practic opriți „pe viu” din exercitarea dreptului lor constituțional?! Oare cum se vor simți când vor fi din nou chemați la urne? La urnele decise de sistem? Ce vor simți ei la următorul scrutin? Mai ales aceia care, din respect pentru țara lor, au mers poate mii de kilometri și au făcut sacrificii pentru a-și exercita rolul de electori ai unei țări care și-a pus, nu-i așa?!, încrederea în fiecare dintre ei? Încrederea, și nu nevoia, de a vota strict ceva, așa cum a transformat sistemul actual servitutea electorală față de țară… Da, poate că o dată cu aceasta va fi fost știrbită și dragostea lor față de țară… Căci dragostea și respectul țării față de cel devotat ei sunt într-o simbioză a normalului, al firescului. Iar ilarul va fi complet în clipa în care poate că rușii ne vor ironiza spunându-ne că ne-am motivat nevoia de a fugi de sistemele lor chiar prin imitarea acelor sisteme, ajungând într-unele pe care poate nici ei nu și le-au închipuit atât de eficiente… Și vor trebui date multe explicații de către toți cei ce au luat această decizie… Doar că într-un sistem în care nu pot fi obligați să explice, să detalieze, să argumenteze mai mult decât ceea ce vor ei să spună, cel puțin la nivelul CCR, lucrurile vor rămâne la fel de tributare sistemului.

Un singur lucru ar mai acoperi din imensa pată de pe obrazul țări. Un singur gest ar putea da impresia, fie și parțial, a libertății de decizie rămase nouă… Demisia imediată a președintelui Iohannis… Poate singura „mișcare” prin care să ne convingă că nu el a fost beneficiarul real și direct… Demisia lui, și nu a judecătorilor CCR… Căci, aceia puteau demisiona până la momentul semnării hotărârii de anulare a dreptului de decizie a românilor… Acum vor trebui să rămână acolo, ca într-o piață publică a asumării deciziei… Căci doar când agora știrbă a CCR va deveni o piață publică a judecării actelor lor vom mai putea avea încredere într-o asemenea instituție… Într-un sistem… Și, în cele din urmă, în stat… Pentru că având un președinte aflat într-o prelungire nefirească a mandatului (fără o stare de urgență, fără un război, dar niciodată să nu spunem niciodată, nu?!), sistemul va avea garanția că, la momentul desemnării următorului premier, cel numit să formeze cabinetul dorit de majoritatea necâștigătoare la urne (psd-pnl-usr-udmr), dar impusă ca majoritate victorioasă prin blaturile asigurate de sistem, va fi cel trebuincios sistemului. Mai ales că tot la mâna CCR va sta validarea dreptului unui președinte aflat în afara mandatului de drept de a desemna premierul ce va forma noul guvern. Un guvern alcătuit din partidele necâștigătoare, dar dorite de sistem. Sigur, dacă va fi nevoie, acest CCR ar putea invalida și alegerile parlamentare dacă nu va avea deplina garanție a neatacării în justiție a procedurii de desemnare de către un președinte aflat în afara mandatului a candidatului ce va forma noul (vechi?) guvern.

Dar încă stăm bine…. Măcar pentru faptul că s-a decis că actorii anti-statali (menționați „în rem”, dar nenumiți) care au acționat și periclitat alegerile s-au activat prin intermediul unor candidați. Primul scos din joc înainte de linia de start, cel de al doilea aproape înlăturat prin linșaj media pe vari interpretări, dar, în cele din urmă, îndepărtat din urne cel mai neașteptat candidat. Iar lucrurile ar fi putut fi mai drastice pentru noi, dacă sistemul decidea cumva că actorii anti-statali au acționat, nu prin interpunerea, unor candidați „joben” ori „matrioșcă”, ci prin însăși… alegători, și ne trezeam cu drepturile noastre de a alege, nu doar de a fi aleși, suspendate! Eventual cu o armă la tâmplă… Cu arsenalul acelui război străin nouă…

Democrația a murit în România…

Data: 9 decembrie 2024 by Ionuț Țene

Poporul român este epuizat de atâta minciună, demagogie și manipulare. Și e chemat din nou la urne, cu cinism. Decizia Curții Constituționale, de anulare a turului I de la prezidențiale, doar la câteva câteva zile de cea din 2 decembrie, care valida alegerile din primul tur de scrutin pentru funcția de președinte, aruncă în aer democrația românească. Pentru românii care au votat, peste nouă milioane, este o lovitură de stat. Se votează până iese la vot candidatul pe care îl vrea sistemul? Am devenit țara în care Caragiale pare mai viu ca niciodată. Anularea alegerilor prezidențiale arată foarte clar că în România democrația a murit. Se votează până iese candidatul dorit de puterea protectoare și de sistemul controlat de rețeaua șoroșistă și de Washington sau Bruxelles? Așa pare situația în coordonatele de acum. Ce s-a întâmplat în câteva zile pentru ca judecătorii Curții Constituționale să voteze în unanimitate anularea alegerilor prezidențiale și reluarea procesului electoral de la început. Este un caz unic în Europa ca alegerile să fie anulate la funcția de președinte și reluate până când poporul înțelege să voteze cu candidatul impus de establishment.S-a anulat procesul electoral în timpul jocului în timp ce se votează în Diaspora. E curat neconstituțional.

Dacă au fost ingerințe în votul românilor în primul tur din 24 noiembrie de ce președintele Klaus Iohannis nu a demis vreun general din fruntea SRI, SIE și STS care au permis tehnic această viciere gravă a votului românilor? Nu am auzit ca un general „trădător” sau incompetent să fi fost demis. Dacă nu s-a demis înseamnă că votul a fost ori corect ori participăm la o mascaradă manipulatoare pentru anularea votului românilor. Când voi vedea generali SIE, SRI și SIE demiși că au permis vicierea votului din partea unei mari puteri atunci poate părea credibilă imixtiunea externă. Până atunci asistăm se pare la o lovitură de stat în care s-a anulat votul liber exprimat al românilor pentru interesele puterii protectoare și a Bruxelles. Acum se confirmă că România este o colonie cu acte, în care dreptul la vot liber exprimat al românului nu contează, ci doar candidații impuși de sistemul subordonat Washington-ului și UE.

Pe bună dreptate, Elena Lasconi are dreptate să să se revolte de anularea alegerilor prezidențiale, pentru că i s-au anulat din pix toți electorii, care au votat-o masiv în turul I, iar în turul II putea să iasă președintele legitim al României. Pa de altă parte, Călin Georgescu este actorul principal care a dus sistemul la anularea alegerilor. Abia acum avem dovada că era un competitor necontrolat de sistem. Evident în câteva zile s-ar putea să fie arestat pentru ca să nu mai creeze emoții sistemului care vrea să-și impună președintele/marota lui, ca să ducă în continuare corupția, slugărnicia, vânzarea activelor și resurselor satului, încă 35 de ani de acum încolo. Ciolacu care a spus că o votează cu două mâni pe Lasconi în turul II, ce va face acum. Își va retrage susținerea și se va auto-prezenta ca și candidatul perfect. Dar Ciucă cu cei 9 la sută? România se află în prezent la o cumpănă, în pragul unor revolte populare, pentru că s-a anulat votul liber consimțit și democratic și arată cetățenilor simpli că votul lor nu contează în fața intereselor sistemului și ale puterilor protectoare. Pe de altă parte CCR a oferit lumii întregi cum se compromite o democrație care repetă alegerile până iese cine trebuie, ca pe vremea lui Stalin sau în Coreea de nord. Dar să nu uităm că acest atac contra democrației și împotriva votului românilor a fost făcut ritualic într-o zi de sărbătoare pe 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, așa cum tot sistemul l-a ucis pe Ceaușescu în ziua de Crăciun pe 25 decembrie. Este cadoul otrăvit oferit de sistem românilor. Decizia CCR atentează grav la democrația, demnitatea și suveranitatea românilor și a României. Ca istoric închei cu certitudinea că cei care au pus la cale această lovitură de stat contra democrației românești vor ajunge nu peste mult timp să răspundă aspru în fața legii. Am intrat dară într-o dictatura. Toți care am votat în turul I trebuie să devenim de astăzi un corp unit în Apărătorii Constituției și ai democrației românești. Votul liber este arma noastră. Să ne apărăm până la capăt votul exprimat și anulat de un act administrativ impus. Să luptăm pentru votul nostru democratic până la capăt.

Trăiască România liberă, suverană și democrată!

Ura și la gară (că trăim tot din gargară)…

Data: 9 decembrie 2024 by Petru Jipa

Hai să nu spunem trădare de țară, să vorbim despre loialitate. A nu fi loial față de popor, este de obicei considerat o infracțiune gravă. Pentru trădarea de țară persoanele găsite vinovate de astfel de acțiuni pot fi supuse unor pedeapsă severe, inclusiv închisoare pe viață sau, în unele cazuri, pedeapsa cu moartea, în funcție de legislația națională. Un aspect important al trădării de țară este că adesea implică o dimensiune morală, în sensul în care cetățenii sunt puși în fața dilemelor între loialitatea față de statul lor și interesele personale, ori ale unei grupări mai mari, cum ar fi o minoritate etnică sau un grup politic. Această tensiune poate deveni deosebit de acută în situații de conflict sau instabilitate politică, când ideea de naționalitate și apartenență la un stat poate fi contestată. Astfel, trădarea de țară nu este doar o problemă legală; ea atinge și aspecte profunde ale identității și solidarității naționale, ridicând întrebări despre ceea ce înseamnă să fii loial unui stat și ce consecințe poate avea această loialitate.

Au inventat frici pentru a nu mai avea libertate, au inventat o discuție despre UE și NATO pentru a nu cunoaște adevărul. Politicienii noștri sunt adevărați inventatori, singurul lucru important este ca tot ei să fie la butoanele nevăzute ale vieții noastre. Nene Iancule recunosc, coana Joițica este damă bună pentru acele reclame pe care le făcea la televizor. Dar să nu uit, au apărut persoanele publice care spun: „eu votez cu”, „eu nu votez cu”… Lideri de opinie. Dragă domnule orice ai face este treaba domniei tale, ce rost are să ne povestești la gura televizorului despre marele efort intelectual pe care îl faci în contumacie?

Marele nostru Ion Luca Caragiale a rămas actual în ciuda trecerii timpului. El s-a născut în satul Haimanale (astăzi I. L. Caragiale) și a coborât în mijlocul orașului să dea piept cu adevăratele haimanale… politice. Dar și atunci ca și acum, au rămas aceleași haimanale. Că doar nu haina îl face pe om, dar îl face pălăria de fetru. Dacă și cu parcă se plimba în barcă, cu parâma groasă prinsă în angoasă. Glumesc…! Un scurt exemplu din piesa de teatru „O scrisoare pierdută”: -Ce-o să faci? Te joci cu puterea? -Ce să fac? Batem o depeșă la București, la minister, la gazete, scurt și cuprinzător: Trădare! Prefectul și oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Cațavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II… Trădare! trădare! de trei ori trădare! -‘E tare! prea tare! n-o iscălesc. -Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscălești: o dăm anonimă! -Așa da, o iscălesc! -O iscălim: ‘Mai mulți membri ai partidului”… Și dacă trădare nu e, PSD-ul iarăși, de…! Mari patrioți, mari oameni de bine. Doamna Lasconi grăiește în stilul „adânc”: „A spus și ambasadoarea SUA că alianțele nu sunt garantate pe viață. Acum suntem pe muchie de cuțit.” Dar un domn cu epoleți mari din USR marcase deja, el nu face alianță cu PSD-ul, astăzi se vor amanți pe datorie. Cum să piardă el ciolan(c)ul…? Și gata sus; la putere sus! Dar puterea pute rău a trădare de doi bani și a jale adâncă cu neicuța la o nuntă.

Presa din Europa este și ea mișcată în tratativele de rit (rit nu rât) românesc, ea consemnează cu mândrie proletară: Politico.eu: „Chiar dacă Georgescu ar fi înclinat să se retragă din NATO, acesta ar fi un obiectiv dificil de atins întrucât extrema dreaptă nu are majoritate în parlamentul țării. De asemenea, ar putea enerva românii, dintre care 88 la sută susțin apartenența la alianță, potrivit unui sondaj recent . Însă în sistemul politic în stil francez al României, președintele este șeful statului, comandantul șef al forțelor armate și responsabil de politica externă. A avea un NATO-sceptic în Palatul Cotroceni, așadar, ar putea crea mari probleme alianței; Georgescu ar putea copia cartea de joc a premierului ungar Viktor Orbán, de exemplu, și ar putea acționa ca un spoiler pro-Kremlin în cadrul NATO. O schimbare politică dramatică la București ar putea submina, așadar, rolul României ca unul dintre principalii actori de securitate regională ai alianței”. Înțelegeți…? Scopul suprem al vieții și morții noastre, este NATO. Marin Preda spunea în „Cel mai iubit dintre pământeni”: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Astăzi am putea articula politic: dacă EU nu e, nimic nu e.

Tot Politico.eu, Carmen Păun 2 decembrie 2024: „Trump din România își pune ochii pe companiile străine.” (Un titlu bun, zic eu) „Călin Georgescu spune POLITICO, investitorii străini sunt prea răspândiți în sectoarele cheie de utilități datorită unui val de privatizări nejustificate. IZVORANI, România — În încercarea sa de a face România din nou mare, aspirantul ultranaționalist la președinție Călin Georgescu plănuiește o acțiune națională de autosuficiență care vizează marile companii străine cu operațiuni în țară. Georgescu a câștigat o victorie șocantă în primul tur al alegerilor prezidențiale din România din 24 noiembrie, parțial pe fondul unei campanii de a face țara mai puțin dependentă de firmele internaționale din sectoare precum alimentația, apa și energia. Al doilea tur va avea loc pe 8 decembrie. Victoria sa a stârnit temeri cu privire la poziția României în UE și NATO , iar ostilitatea sa față de investitorii din interiorul pieței unice a Europei este acum obligată să tragă semnale de alarmă la Bruxelles, fără a mai spune că ar putea oferi un pumn în intestinul propriu, economiei României.” Ce înțelegem de aici? Capul plecat sabia nu-l taie. Și așa trebuie să rămânem. Să mâncăm lăcuste (ciudat: Lasconi, lăcuste) care sunt aduse acasă de părintele unu sau doi, după o zi de muncă aprigă, iar copilul de clasa a patra să o bată în cap cu grație: nu ai nimic și ești fericit. Învățăm doar lucruri minunate, de la lume adunate. Se pare că noi nu am învățat nimic, nu vedem schimbările din: America, Franța, Germania, nu învățăm nimic. Dacă Ciolanul trăiește, soarele zbicește.

Ura și la gară trăim din gargară! Dar să fie pace!