Sterie Sitaru din Balta era un om comic, deștept, dar sărac… Știa multe poezii din Eminescu, inclusiv Luceafărul. Era o plăcere să vorbești cu el. Știa cum să-și împletească dicuția cu glume, cu amintiri și snoave. Așa, bunăoară, până târziu povestea de o întâmplare din 1947. Era foamete mare. Banii o luaseră razna. Inflația atinsese cote alarmante. Pentru lucruri de nimic trebuia să plătești milioane de lei. Umbla lumea cu traista de bani și nu puteau să cumpere mai nimic.
Sterie a trebuit să se ducă până la București. Pe tren îi venise o foame cumplită, dar nu avea cu ce să-și cumpere ceva. Ar fi mâncat și lemne. A ajuns în București. Prin buzunare îi bătea vântul, mațele îi chiorăiau nebune. Ce era să facă! S-a dus la „Carul cu bere”, cârciumă vestită și la vremea aceea. Încă mai era în proprietate particulară, nu fusese naționalizată.
Localul era plin. Toți mâncau, beau și se veseleau. Sterie înghițea în sec. S-a așezat la o masă. A venit o chelneriță să-i ia comanda. Tacticos și sigur pe sine, a cerut lista de bucate. A studiat-o și apoi a cerut o friptură de vită, una de porc și două baterii de vin negru. Într-un sfert de ceas nu mai era nimic pe masa lui. Chelnerițele și patronul intraseră în panică. Se uitau cu grijă la Sterie și vedeau că nu are bagaje, nu are buzunarele umflate și se întrebau cu ce va plăti. Sterie a mai comandat o friptură, o porție de ciuperci și o baterie de vin alb. Le-a dat gata și pe acelea.
S-a ridicat apoi și, clătinându-se, a mers când la o masă, când la alta, spunând într-un mod ciudat, straniu: „- Domnilor ciuperci!” Toți îl priveau nedumeriți, neînțelegând ce se întâmplă cu el. Chelnerițele și patronul localului au intrat în panică. Au bănuit că ciupercile erau otrăvite. Perspectiva unui scandal de presă i-a îngrozit. Ar fi rămas în sapă de lemn. La îndemnul patronului, două chelnerițe mai zdravene s-au dus la Sterie, l-au apucat de coate discret, delicat, și l-au poftit cu ele. Sterie continua să spună când „- Domnilor ciuperci!”, când „- Doamnelor ciuperci!”.
L-au scos în stradă, l-au dus până la intersecție și l-au îndemnat să plece. Tocmai asta voia și Sterie. S-a depărtat repede și și-a văzut de treburi. Rezolvase una din ele, poate cea mai importantă, în stilul lui și de ea își amintea multă vreme după aceea, lăudându-se cum i-a păcălit el pe bucureșteni.
De zile mari!