13 autori semnează cartea „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, ieşită la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi artă în 2015 (prima carte despre Eminescu din acest an) – iar lansarea ei la Biblioteca Academiei Române a fost prezentată în mass-media ca un eveniment cultural. Cel de-al patrusprezecelea (paisprezecilea, mai pe româneasca vorbită) autor semnează „viziunea grafică” a ei, care o înscrie în seria Caietelor Eminescu. Este vorba, desigur, de Mircia Dumitrescu, deja un bibliolog cunoscut. Cartea nu are un redactor de carte, astfel că n-ar avea cine trage la răspundere corectura pentru sutele de greşeli tipografice, de limbă (acord mai ales), de informaţie elementară – ori pentru omisiunea ghilimelelor dintr-un text ştiinţific – care omisiune, dacă autorul ar fi ministeriabil, i-ar aduce un frumos scandal de „plagiat” (pun ghilimelele pentru că folosesc termenul în modul grosolan în care se discută la noi azi de către presa politizată).
Nu numai trecerea forţată prin acest baraj de sârmă ghimpată al textului mă face să fiu cinic, dar mai ales Argumentul care prezintă conţinutul şi motivează titlul cărţii. Ca să nu supăr pe nimeni peste limita tăcerii, voi discuta numai textele, autorii putând fi găsiţi în carte de către cei care şi-au procurat-o. De ce iau cuvântul? – Mă obligă mai întâi tema, iar apoi mă intrigă maniera editorială. Chiar aşa, nici o coordonare, fiecare scrie în felul său, nici o revizuire finală a textului, nici un cap limpede, parcă ar fu vorba de un maculator dat spre editare cosmetică unui grafician?! Dl. Mircia Dumitrescu a îmbinat nişte note – şi doar două sau trei, poate, texte elaborate ca pentru un public ales, politikos.
ARGUMENTUL ne anunţă că un grup de savanţi în ştiinţe medicale au ţinut un symposion pe tema bolii şi morţii lui Eminescu, stabilind cu instrumentele moderne, actuale, ale medicinii, adevărul, adică diagnosticul corect, actual, al bolii poetului şi cauza morţii sale. Eminescu n-a murit de sifilis (sau paralizie generală progresivă). Argumentator-ul adaugă, însă: „El şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani şi a dispărut, tragic, la 39 de ani, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatră în cap şi nici răpus de lues.” S-avem iertare, dar niciunul dintre medicii care scriu negru pe alb în această carte nu vorbeşte despre cum a murit Eminescu, despre decesul subit. E de la sine înţeles că poţi suferi de orice, de la cancer la SIDA, dar când te împuşcă cineva mori de glonţ iar când îţi sparge cineva capul cu un bolovan – de bolovan. În plus, niciunul dintre medicii aici adunaţi nu spun că Eminescu şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani. Autorul introduce temele sale în argumentaţie, ceea ce nu e corect. Ar putea fi luată în consideraţie ipoteza, dacă am avea de-a face cu o autoritate în eminescologie, dar iată cum crede dânsul că scria Eminescu (temă comună, tratată de Caracostea, Ibrăileanu, Perpessicius, etc.): „…dar nu reţinusem amănuntul că Slavici însuşi era o gazdă dificilă. Când Eminescu face zgomot noaptea, fâşiind hârtiile în cameră, greoiul prozator se trezeşte din somn şi bate, enervat, în perete pentru a potoli agitaţia gazetarului care, pregătind articolul de a doua zi, aruncă pe jos foile ratate…” Numai că amintirea, bine cunoscută, spune invers: Eminescu bătea cu pumnul în masă, se plimba prin cameră, îşi recita cu voce tare poeziile. Cum să-şi arunce pe jos ciornele articolului de a doua zi?!…E vorba de anii 1882-1883, când poetul îşi elabora febril volumul de Poesii, recitarea şi tactul în lemnul mesei nu sunt dovadă de nebunie, ci arată preocuparea sa pentru ritm, eufonie, etc. Cine e obişnuit cu manuscrisele sale zâmbeşte la afirmaţiile de mai sus.
Este, oare, corect – logic vorbind – modul în care ARGUMENTUL îl apără pe G. Călinescu? – „S-a înşelat, în schimb, biograful cel mai mare al poetului, G. Călinescu, pornind de la diagnosticul dat de medicii din epocă. Eroare scuzabilă. Greu de scuzat este însă mania eminescologilor care descoperă, cu frenezie, conspiraţii infernale şi dau ca sigură asasinarea lui Eminescu de către adversarii săi ideologici, instigaţi, dirijaţi, de serviciile secrete străine, în complicitate, am putut constata cu stupefacţie, cu Maiorescu, marele inchizitor.” Cum vine asta – ceva scuzabil opunându-se la ceva mai puţin scuzabil? Undeva mai sus autorul face cuvântul categorial „iraţionalitate”. Se poate localiza iraţionalul – ca să poată fi, apoi, şi delimitat?! Jocuri de cuvinte – şi atât. (Sau poate mai puţin: joacă de cuvinte). Adică: îl scuzăm pe Călinescu pentru că a instituit imaginea cutare – dar nu-i scuzăm pe cei care vor alte imagini? Dacă e să scuzăm, atunci să scuzăm totul – iar dacă e să judecăm, cum cred că trebuie, atunci să judecăm totul. „Viaţa lui Mihai Eminescu” de G. Călinescu se publică, la noi, într-o veselie, chiar autorul ARGUMENTULUI a girat câteva ediţii (după 1989 sunt peste zece reeditări ale – atenţie! – ediţiei din 1964, aceea fără capitolele politice incomode). Cred că cel mai bun este, aici, îndemnul lui C. Noica: Să ieşim din G. Călinescu, dar cu G. Călinescu cu tot, adică să-l înţelegem în context. Să-l apărăm pe Titu Maiorescu, desigur, este părintele criticii estetice la noi, este întemeietor de şcoală, de direcţie literară şi culturală, dar să-l apărăm „în limitele adevărului”, cu argumente – iar nu cu vorbe. Acest ARGUMENT are prea multe vorbe. Şi unele dintre ele lipsesc, precum aici: „Biograful a citit documentele, relatările (unele foarte contradictorii /sic!/) din epocă despre comportamentul poetului după 1883, a consultat portretele făcute de ziariştii adversari (unele de-osticul citat mai sus. Recitesc aceste pagini triste…” Am citat exact: paranteza se deschide, vine ciudata vorbă de-osticul, apoi frază nouă. O simplă privire de corector începător observa (ca şi mai jos: „fratele Matei se grăbeşte, în aceste condiţii, săProbabil exacte”: textul e încurcat rău).
Lasă un răspuns