Am fos la Vidacut, comună Sacel, judeţul Harghita, localitate cu aproximativ 100 de locuitori, dintre care doar douăzeci sunt români, restul fiind țigani şi maghiari. Gazdă primitoare a fost Părintele Horia Răcea – Parohul cu patru biserici în patru sate, care, toate la un loc, alcătuiesc şi formează comunitatea de o sută de creştini români şi ortodocşi, restul find de alte etnii şi credinţe… Sfinţia Sa este preot în această parohie de cinci ani, perioadă în care a fost (şi este în continuare) doar pe şantiere, pe rând, la cele patru biserici, precum şi la casă parohială, căci la început, nu se putea sluji niciunde şi locui nicăieri… Părintele Horia Răcea – originar din municipiul Sighişoara, judeţul Mureş, are o familie cu trei copii, are patruzeci de ani, a fost militar angajat timp de cincisprezece ani, este preot de cinci ani şi trăieşte, în special, din agricultură şi creşterea animalelor… Astfel trăiesc unii preoţi… La fel că ceilalţi oameni din sat…
Oamenii ne-au primit încântaţi, curioşi, interesaţi şi chiar emoţionaţi… Iar impresiile, emoţiile şi stările sufleteşti din timpul Sfintei Liturghii de duminică, 06 iulie 2014, au fost foarte puternice şi de-a dreptul înălţătoare… Părintele ne-a mărturisit, cu emoţie în glas, că atâta lume vine la biserica, doar în ziua de paşti sau de crăciun, în condiţiile în care, cu toţii, am fost douăzeci şi şapte de persoane, mici şi mari, copii şi bătrâni…
Percepţia, concluzia şi convingera mea personală a fost, este şi rămâne următoarea: sunt locuri în această ţară, poate neştiute, necunoscute şi necercetate de cei mai mulţi dintre noi, unde chiar este nevoie de noi toţi, laolaltă, şi de fiecare în parte; unde trebuie să ajutăm şi să ne implicăm, fie şi numai cu un cuvânt bun, românesc, şi de îmbărbătare… De ce? Fiindcă în asemenea locuri noi, românii şi credincioşii ortodocşi, ne aflăm într-o stare de inferioritate numerică, am ajuns minoritari în sate unde, după mărimea bisericilor noastre, construite în urmă cu una, două sau trei sute de ani, mi-am dat seama că am fost mulţi şi buni, iar acum am ajuns bătrâni şi tot mai puţini, restul fiind dincolo, peste deal, în cimitir!…
Din punct de vedere pastoral – misionar şi duhovnicesc, aceste comunităţi sunt cercetate şi cârmuite, în mod constant şi părintesc, cu timp şi fără timp, de douăzeci de ani încoace, adică din anul 1994, de către IPS Arhiepiscop Ioan Selejan – Episcopul Covasnei şi Harghitei – care se străduieşte să pună şi, mai ales, să ţină steagul tricolor românesc, sus, pe turlele bisericilor, reparate şi deschise, iar nu închise că odinioară, la care şi în care să vină credincioşii noştri, spre a se întâlni cu Hristos Domnul – cel Răstgnit dar Înviat, în timpul Sfintelor Slujbe şi, mai ales, în cadrul Sfintei Liturghii, oficiată de către un preot vrednic şi jertfelnic, ce are mâinile crăpate şi batatorilte de atâta muncă şi trudă nevolnică, cotidiană, la câmp şi pe şantier, spre a-şi întreţine familia, a-şi sluji poporul şi neamul, dreptmăritor creştin şi, totodată, pentru a-l salva pe acesta de la pierderea lui, în negura vremurilor şi în neantul istoriei!
Lasă un răspuns