Stângaciul mamut al dreptei…

În mod real, din respect pentru democrație, pentru tinerii al căror ideal în asumarea Revoluției a fost și acela de a vedea spulberată uniformitatea și, mai ales, expediat conceptul de partid unic, central (pe orice latură a eșichierului ar fi acesta!) la lada istoriei, pe dreapta românească niciodată nu va putea ființa un „megapartid”. Pentru că este împotriva firii. Împotriva firii aici, la noi, în contextul a ceea ce au reprezentat partidele istorice pentru devenirea noastră.

Dreapta înseamnă, sau sperăm că mai înseamnă, varietate și liberalism în gândirea politică și nu se poate contura sub forma unui mamut cu picioare de lut, așa cum ne-au obișnuit să livreze electoratului de „7,5 milioane” megapartidele și megalianțele de stânga. Și chiar ar fi trist și nedrept față de jertfa tinerilor noștri în Decembrie ‘89 să ajungem să privim un megapartid de dreapta în oglinda „tizului” de stânga. Pentru că, în acel moment ar trebui să ne întrebăm: ce am făcut cu ultimii 24 de ani?

Deja trăim sub presiunea desființării unei părți a pluralismului politic. Nu i-am dat atenție pentru că furcile puterii s-au îndreptat împotriva partidelor mici. Prea mici pentru a ne împiedica în mersul nostru trufaș către uniformizare de decesul lor forțat, în ultimii doi ani dispărând, „legal”, nenumărate formațiuni „mici”. Mici dar care asigurau, prin varietatea lor, continuitatea ideii de pluralism politic. Pentru că noi nu suntem pregătiți pentru o democrație vegheată de numai două mari partide, riscând să asistăm la transformarea democrației într-un fileu de ping-pong între cele două partide.

E drept, „unificarea dreptei” este cel mai dorit scenariu de către marii manipulatori (inclusiv cei politici, dar mai ales cei ce au pus zăbală țării). Pentru că așa ar avea un control al eșichierului pe care l-ar roti, cu tot cu „cadrele” politice, de la o „alternanță” la alta.

Și nu trebuie să cădem în plasa unui megapartid de dreapta. Nici măcar sub pretextul necesității funizării unui contracandidat al unei presupuse „drepte unite”. Pentru că nu vom croi decât o masă și mai amorfă decât fracțiuniile politice decât acum. Diversitatea „pe dreapta”, mai ales la nivel de opoziție (pentru că, în cadrul alegerilor pentru care se vehiculează importanța și necesitatea unificării dreptei, vom alege șeful statului, dar guvernarea va rămâne tot în mâinile stângii!), nu poate fi utilă decât dacă generează un mediu concurențial suficient de puternic pentru a face „dreapta” să se mobilizeze. Altminteri pe dreapta, vom avea doar un „colos” stângaci, departe de dimensiunea celui de pe eșichierul stâng (care, oricum, este destinat a avea a priori dimensiunea unui mamut!).

Pe dreapta, partidele trebuie să-și păstreze identitățile. Acele identități pe care le-au asumat la începutul anilor ‘90 în postura de continuatori autonumiți ai partidelor istorice, acelea care au făcut parte din istoria acestei țări, dar la al căror nivel nu s-au ridicat niciodată în 24 de ani. Și poate ar fi vremea ca epigonii partidelor istorice să facă în sfârșit și ei istorie. Pentru întâia oară în 24 de ani. Și pot face acest lucru doar prin prezervarea identității lor. Căci este trist să vezi că tocmai „continuatorii” sunt gata să-și pună pe tapet destinul. Asta în vreme ce proaspăta formațiune de dreapta ține cu toți dinții de identitatea ei (atâta cât a putut plămădi în două-trei luni!) cu încăpățânarea unei Elene din troia politicii de dreapta.

Și apoi, cine vrea să realizeze „dreapta unită”?! Tocmai ultimul (sperăm!) președinte de sorginte comunistă! Nu este suficient de ironic?!

Pe de altă parte, un partid-mamut pe stânga înseamnă soliditate. Și va fi foarte greu de doborât, pentru a curăța eșichierul pe stânga fiind nevoie tocmai de fisurarea acestei unități specifice. În schimb, pe dreapta, un colos va fi foarte ușor de răsturnat, expediat poate direct în afara istoriei.

Din păcate, prin anunțata retragere din funtea PNL și neasumarea candidaturii pentru președinție, Crin Antonescu devine și groparul PNL. Și, implict, al unei părți a dreptei. Dacă se retrăgea la momentul potrivit, la ruperea USL, alta ar fi fost situația, PNL putând sări lejer peste 20 la sută la europarlamentare. Iar ferparul pe care Crin Antonescu tocmai l-a semnat se transferă, prin prevăzuta fuziune a PNL (cel mai probabil a unei părți) cu un alt partid „al dreptei”, ca o coasă de cioclu, către PDL. Iar Blaga poate condamna la rându-i la dispariție PDL-ul prin fuziunea cu PNL. Adică a unei alte părți a dreptei.

Ce rămâne „pe dreapta”? Poate câțiva țărăniști dezbinați și, mai ales, un „măr” pe care Elena Cotrocenilor l-a livrat oricum gata otrăvit ideii de dreapta…