Hotărâre
De-o preadurere-n veci înzăpezită
E inima – acest copil stingher,
Un cer plăpând, surpat într-un alt cer
Dintr-o boltire tot mai infinită.
Ninge şi prin nămeţii de candoare
Aud trecând colinde româneşti.
Din lumea lor, ce nesfârşit răsare,
N-aş evada spre raiuri pământeşti.
Cercarea vremilor fără cocori
Dă iama-n toţi şi eu, fără tăgadă,
N-am să cobor din munţi colindători,
Am să mă dau strămoşul de zăpadă!
Nu mai muriţi, vă rog, sub lună nouă,
Purtând odăjdii albe de Cuvânt,
M-am hotărât: vecia v-o las vouă,
Demult n-am fost chemat în cer să cânt
Şi plec pe-o zi, pe-o noapte, poate două
Şi-am să revin în toţi. Fac jurământ!
Blestem
Să ne ferească Dumnezeu de Noi
De n-om mai vrea să fim Neam de eroi!
Dialog cu oamenii
– Frumos poemul tău!
– Frumos, da’ nu-i al meu.
– Glumești, da’ e al cui?
– V-o jur, e-al Domnului!
Înnobilaţi de Candoare
O să ningă, Flaviu, n-ai de ce te teme,
Poruncit-a Domnul ca să ningă iar,
Straie de candoare, timp fară de vreme
Ni s-a dat din cerul înflorit de Har.
O să ningă, Flaviu, uite, de-acum ninge,
Şi corăbierii din vecii de sus
Ne aduc vestirea că-n zori se va stinge
Ultima tristeţe şi-o veni Iisus.
Ca o vindecare, albă şi senină,
Şi-ale lui cuvinte spuse tuturor
Fulgerând, să facă pârtii de Lumină,
Pe care să treacă-al cerului popor.
Şi să ningă, Flaviu, fară contenire,
Şi că-o ninge veşnic nimeni să se mire!
Nimeni dintre oameni, numai un cocor!
O nouă opțiune
Mierlă căruntă, viața mea tîrzie
Parcă nici n-a venit, c-a și trecut
Din ziua cînd doamna Pneumonie
Nu-mi mai dă aer nici pentru-un sărut.
Și-atuncea zarea ce-mi cunoaște muma
Am s-o sărut cu sufletul de-acuma.
Aripi ca amintire
Eu am zburat mereu, mai mult în vise,
Un zbor de care sunt bolnav și-acum,
Cînd, pasăre rănită, ies la drum
Să-mi spăl privirea-n albele narcise.
Eu înc-aș fi zburat de-ar fi fost zile,
De n-ar fi fost doar nopți sub stea miloasă.
Dar cînd mă vei sădi în Ieri, copile,
Aripile să mi le iai acasă.
Geamăt de sclav
Răscumpără-acest sclav, Sfinte Părinte,
Cu Darul Crucii Tale în amurg.
Să-aud în mine turlele cum curg
Și mănăstirile fără cuvinte.
Răscumpără-acest sclav, beat de sclavie,
Trezește-l cu agheasma unui gînd.
Să-aud din mine beznele plecînd
Și-n locul lor să ningă veșnicie,
De care să mă-mbăt de-acum ‘nainte,
Glorificîndu-Ți bolțile, Părinte!
Lasă un răspuns