Ouăle popii…

Părintele Stelică Zoican era în primii ani ai activității sale. Slujea în Parohia Balta, din care făceau parte satele Balta și Sfodia.

Era Paștele. Perioadă lungă de post și slujbe. În noaptea de Paști a făcut mai întâi slujba la Balta. A venit multă lume și părintele s-a străduit din răsputeri, împreună cu cântărețul său, nea Ilie, să facă o slujbă cât mai frumoasă.  Toată lumea a fost mulțumită. S-a terminat slujba la Balta, credincioșii s-au retras fiecare pe la casele  lor, numai preotul și cântărețul au pornit-o grăbiți spre Sfodia. Aveau de străbătut câțiva kilometri. Aveau cu ei iapa lui nea Ilie. Fiindcă dascălul o ducea cam greu cu vederea pe timp de noapte, au convenit ca la ducere să încalece dascălul, iar la întoarcere, când e deja soarele pe la prânzișor, să meargă călare preotul. Zis și făcut.

Au ajuns cu bine la Sfodia, au oficiat slujba. Biserica era plină de lume. Răsărise demult soarele și tot se auzea în biserică glasul preotului și al cântărețului aducând slavă lui Dumnezeu. După ce s-a terminat totul și acolo, cei doi au pornit-o spre casă. Au pus în desagi ouăle roșii, pe care le lăsaseră credincioșii la biserica din Sfodia. Au așezat desagii pe iapă, iar părintele Stelică a încălecat cu grijă. Mergeau încet. Oboseala își spunea cuvântul. Dascălul venea agale după călăreț, mai mult dormitând. Iapa era în călduri. La un moment dat, din pădure a apărut un armăsar spumegând. Nea Ilie a strigat îngrozit: „- Fugi, părinte!

Preotul a tresărit din gândurile lui, a observat pericolul ce se apropia de el cu repeziciune și a sărit ca ars din spinarea animalului. Abia a avut timp să atingă pământul, căci în clipa următoare armăsarul era în spinarea iepei. După ce și-a făcut treaba, animalul s-a îndepărtat nechezând, așa cum venise. Cei doi au examinat desagii. Ouăle se spărseseră. Erau un fel de pastă alb-gălbuie, amestecată cu coji. Nu le-au aruncat. Puteau să le dea la păsări acasă.

Când cei doi au ajuns în Balta, la marginea satului îi aștepta primarul cu un funcționar al primăriei. În ziua aceea trebuia să vină la primărie cineva de la raionala de partid și ei trebuiau să se pregătească. Ajunseseră la concluzia că numai de la popa pot să ia ouăle necesare pentru masă. I-au spus preotului despre ce e vorba și i-au cerut ouă. Preotul a schimbat o privire complicitară cu dascălul și i-a spus primarului:

Domnule primar, e bine că ați apelat la noi! Nu vă dăm „câteva”! Noi vi le dăm pe toate! Luați desagii cu ouă și mi-i dați după ce-i goliți!

Tare s-a bucurat primarul. Nu mai contenea cu mulțumirile. A luat desagii și, împreună cu celălalt funcționar, au plecat spre primărie. După ce s-au depărtat binișor, preotul și dascălul au izbucnit în râs. Nu știau ce-o să se întâmple apoi, dar primarul era, totuși, de-al lor, nu le-ar fi făcut rău. De altfel, nici nu s-a răzbunat.  Până la bătrânețe, însă, de câte ori se întâlnea cu părintele sau cu dascălul Ilie, se amuza copios, amintindu-și de întâmplarea de pomină de altădată cu ,,ouăle popii”!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*