Născută într-o zodie „nu prea norocoasă”, MARIȚA GRIGOR, a pătimit mult în viață. Patima a transformat-o în durere, iar durerea în suferință, și fiecare în chin și amar, pentru ca mai apoi, totul să fie transformat în poezie, scriindu-și – și durerea, și amarul, și chinul, și suferința – spre a-și găsi liniștea și pacea cea sufletească. A scris, și scrie, poezie populară, așa cum i-a dictat inima, folosind rimă puternic cuprinsă în exercițiul vieții cotidiene.
Poezia i-a fost alinare în vreme de suferință, i-a fost leagăn și inspirație, i-a fost aerul vieții absolut necesar trăirii. A scris versuri populare extrem de frumoase, de-o sensibilitate rară. Lada ei de zestre cuprinde nestemate. Cu grijă și sfințenie sufletească păstrează tot ceea ce înseamnă trecut, tradiție, port popular autentic, produse artizanale – Marița Grigor fiind un artizan fără pereche în satul de sub poala muntelui Igniș. Omenia și ospitalitatea dumneaiei a fost, este și va fi, fără de margini… mulți, chiar foarte mulți, dintre cei care i-au trecut pragul casei pot depune mărturie în acest sens. Caietele-manuscris, multe la număr, oglindesc lumea spiritului literar – o lume a frumosului fără vicii, fără fățărnicii, fără minciună, o lume a adevărului.
Castelul poeziei poetului creator de vers, Marița Grigor, are o temelie solidă. Baza fundamentului poeziei sale este extrem de tare, încrustat cu suferință – dacă a suferit, cu durere – dacă a avut o durere, cu amar – dacă amarul i-a cuprins inima, dar și cu bucurie, pentru că a avut parte și de-din-astea. A știut să sufere și să nu transmită nimănui din suferința sa. A știut să-și ducă amarul fără a-l împărtăși, ori povesti, altcuiva, decât lui Dumnezeu, căruia, neîncetat i-a cerut ajutor și sprijin.
În poezia domniei sale, vezi suferința țăranului pur, autentic, curat sau nobil, vezi bucuria unui eveniment marcant din viața tradițională a satului dătător de frumusețe spirituală, și nu numai. Nu uită familia (cum să și-o uite, ferească Sfântul, doar pentru ea este în stare de orice sacrificiu!) și-i dedică mare parte din poezii soțului (azi, 2014, adormit întru Domnul!), fiului Firicel – comoara familiei, (de-altfel, și cu cele bune și cu cele rele – că doar copiii am fost toți, nu-i așa?), iar de ceva ani (să tot fie vreo patru-cinci!), singura iubire fără de margini, nepoata Dora, care speră să-i urmeze exemplul de conduită moral-creștină, întru totul. Nici unul din cei dragi nu sunt uitați, doar sunt comorile neprețuite ale poetului popular Marița Grigor. Și comori și mângâieri!
Scrie despre bunătatea celor din jurul ei – vecini, prieteni, nepoți și mai presus, unele dintre poeziile domniei sale, se îndreaptă și spre preotul satului, cel care o poate înțelege, ajuta ori sfătui cel mai bine. Prin vers mulțumește tuturor – și este și acest lucru o adevărată artă – a ști să-i spui cuiva un simplu mulțumesc. Ei, bine, Marița Grigor, nu s emulțumește doar cu un „simplu mulțumesc”. Fiecărei ființe dragi îi crează câte un vers, o strofă, ori una-două poezii. Minunat lucru să procedezi astfel!
Frumos e atunci când din suferință ori necaz, îți găsești refugiul în poezie, în poem. Rar se întâmplă astfel de frumuseți, iar Marița Grigor, este un exemplu clar în acest sens. De aceea, consider că menționarea domniei sale într-o antologie a poeziei românești ar fi o adevărată binecuvântare. Dacă „la început a fost cuvântul…”, spune Sfânta Carte… la începutul poemelor moderne, contemporane, a fost drept temelie, poezia populară, pe care nu avem voie s-o uităm, s-o înlăturăm, s-o neglijăm. Versul, uneori scurt, alteori alungit în expresia vieții, este mișcător, simultan, impresionează și înlăcrimează pentru cei care-și dau seama de realitatea faptelor, căci poetul Marița Grigor, descrie și scrie doar despre lucruri reale, adevărate, trăite și petrecute. Nu vezi în versul domniei sale ireal, abstract sau alteritate
Lasă un răspuns