Sub cupola mănăstirii Agapia învia o ţărancă din Filioara!

Abia de împlinise 20 de ani. Îl chema Nicolae şi îşi trăgea obârşia din neamul Grigoreştilor. Paşii neîncrezuţi,  dar mai mult nevoile şi sărăcia l-au adus la Mănăstirea Agapia, ce se află lângă firul de apă al pârâului cu acelaşi nume. Terminase de zugrăvit biserica cea nouă a mănăstirii Zamfira şi întrucât fusese an greu pentru obştea monahală, aceasta nu a avut cu ce-l răsplăti pe Nicolae şi i-au dat o desagă cu merinde, pe care le-a şi terminat până a ajuns la Agapia.

Era în anul de graţie 1858. Nicolae Grigorescu a bătut timid la poarta Mănăstirii. Era noapte şi ploua. Tuna, fulgera. Turna ca din cofă. Ud lioarcă, flămând şi dezamăgit de prigoana vieţii, i+a cerut paznicului un loc de odihnă, unde şi-ar putea usca hainele şi dezmorţi oasele. Paznicul, un ţăran în haine de şiac de culoarea nucilor bătute de brumă, nu a fost prea politicos cu oaspetele nocturn  şi l-a condus în grajdul vitelor. A aprins un felinar agăţat de pod şi i-a arătat ieslea în care avea să fie adăpostit până dimineaţă.

A dormit neîntors. Nici visele nu l-au încercat. Când noaptea se îngâna cu ziua, a fost trezit de paznic şi condus la chilia stareţei Tavetta Ursache. Maica stareţă avea o faţă blândă, puţin alungită. Pe obrazul stâng avea o aluniţă de mărimea unui grăunte de porumb. Când zâmbea avea gropiţe în obraji.

– Şi  de unde zici că vii, călătorule?

– Vin de la Mănăstirea Zamfira şi am o scrisoare de recomandare de la stareţul Agafton.

Grigorescu scoase o filă de hârtie, împăturită în patru şi i-o întinse stareţei. Dar imediat îşi dădu seama că ploaia de astă noapte i-a mâncat literele. Cerneala se întinsese ca o pată enormă şi se vedea doar litera de început,  un E cu majusculă.

– Mă iertaţi, zise tânărul. Ploaia m-a dezarmat.

– Eu cred că te pricepi la zugrăvit. Şi cea mai bună dovadă va fi pictura dumitale.

– Aş putea să încep chiar de astăzi?

– Mai întâi va trebui să-ţi găsim un sălaş liniştit şi să te hrănim ca pe un iconar care respectă toate canoanele bunei rânduieli mănăstireşti.

Asta le-a fost vorba şi chiar a doua zi Grigorescu s-a apucat de pictat cu multă ardoare.  Pe la 1861, când picta  ultimele contururi ale icoanei Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, având drept model o ţărancă din satul Filioara, iată că apăru în prag un domn bine înţolit şi i se adresă celui de pe schele:

– Băiete, nu ai putea să-ţi  mai îngrămădeşti schelele astea, că am de gând să aduc un mort, să-l privegheze sfinţii dumitale.

– În privinţa asta vorbiţi cu maica stareţă. Eu sunt cu pictatul, ea e mai mare peste toate.

– S-a vorbit. Mortul este vrednicul meu părinte. M-am pornit cu el la spital, dar pe drum a decedat şi nu mai pot face cale întoarsă. Am hotărât să-l înmormântez la mănăstire. Acum îl las, că mă aşteaptă trăsura să merg în târg să cumpăr cele necesare pentru înmormântare.  Să vorbeşti , te rog, cu un lemnar să-i meşterească o raclă. Când am să revin, îl voi plăti. Şi pe dumneata am să te omenesc. Spune-mi cam de ce ai avea nevoie de la oraş.

– Dacă nu vi-i cu bănat, aş dori nişte vopsele. Aş avea nevoie de un roşu aprins.

Şi cel cu părintele mort a urcat pe capra trăsurii. A dat din bici şi a plecat. Nu s-a mai întors nici a doua, nici a treia zi. Maica stareţă l-a chemat pe părintele Zosima  şi după obiceiul creştinesc l-au petrecut în ultimul drum pe bărbatul uitat de fiu.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, proaspăt pictată după chipul țărăncii din satul  Filioara, a scăpat o lacrimă pe obrazul încă jilav de pe urma pensulei lui Grigorescu. Iar Grigorescu, covrigit în strană, încerca să-şi amintească unde, când şi cum îl cunoscuse  pe fiul răposatului şi uitatului tată.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*