„Ca să scriu am nevoie de tăcere în jurul meu…”

în dialog cu scriitorul Mihail Gheorghe Cibotaru –

Este prozator şi publicist moldovean. S-a născut pe 21 iunie 1934, în satul  Vărvăreuca, Floreşti. Jurnalist emerit din RSSM (1984). A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău în 1959. A lucrat la ziarele „Tinerimea Moldovei”, „Moldova Socialistă”, iar din 1975 e redactor responsabil al celei mai prestigioase reviste de pe timpuri – „Moldova”. Avînd un tiraj de peste 100 mii de exemplare, aici activa cea mai bună echipă de ziariști din R. Moldova, majoritatea lor scriitori: Anatol Gujel, Alexandru Gromov, Anatol Ciocanu, Boris Marian, Victor Dumbraveanu s.a. In paginile revistei au apărut primele creații literare ale lui Vasile Romanciuc, Nicolae Vieru, Haralambie Moraru, Nicolae Dabija s.a. De asemenea, în cadrul rubricii „Rampa”, au fost lansați cei mai mari interpreți de muzică populară și ușoară: Nicolae Botgros, Zinaida Julea, Mihai Ciobanu, Anastasia Lazariuc, Ion si Petre Aldea-Teodorovici. Mihail Gheorghe Cibotaru publică de la începutul anilor 60. Debutează editorial cu culegerea de povestiri “Tăcerea pădurilor” (1965), care se distinge printr-o problematică cetăţenească, prin lirism şi căldură umană. Culegerea “Durerea liniştii” (1969) vădeşte aceiaşi preferinţă pentru teme şi probleme cetăţeneşti, dar locul lirismului îl ţine aici naraţiunea epică, străbătută de un bogat fior dramatic.A semnat scenarii pentru filme artistice şi documentare: „Întîlnirea”, „Cutremurul”, „Corespondentul special”, „Hora satului” ş.a. În 1986 este distins cu Premiul de Stat al RSSM pentru volumul de publicistică „Sîrjoaca”, iar în 1996 i se conferă Ordinul „Gloria Muncii”. Mihail Gheorghe Cibotaru deține funcția de ministru al Culturii (1994-1996); şef de secţie la Agenţia MOLDPRES (1997-1998); redactor-şef al ziarului „Luceafărul” (1998-2001). La ora actuală este nevăzător , dar nu se lasă de scris.

– Maestre, mă mai cunoști?

– Vocea ta îmi amintește de Ion Proca, care a lucrat la revista „Femeia Moldovei” și apoi la „Glasul” Leonidei Lari.

– Din păcate, Leonida nu mai este. Recent a apărut o carte bilingvă în română și spaniolă. A fost dorința ei ca s-o editez.

– Leonida a fost o fire neobișnuită. A spus tot ce avea de spus și nu a fost agreată de sistemul totalitarist. A salvat-o din toate Andrei Lupan. Știi ce se spune astăzi despre Lupan? Este acela care a scris piesa „Lumina”. Se uită că el a fost inițiatorul Aleii Clasicilor, că datorită lui am avut parte de o nouă ortografie, că i-a susținut în toate pe tinerii scriitori.

– Domnule Cibotaru, aș vrea să revenim la cărările Varvareucăi, satul care își are locul său în operele dumitale, loc de cinste aș zice. Drumurile și cărările sunt aceleași sau sunt schimbate?

– Pentru mine sunt aceleași. știu că a fost un pârâiaș unde făceam un fel de iaz. și acum nici picătură de apă nu mai curge pe acolo. Mai sus erau niște stufărișuri și păpurișuri. Acel loc a fost valorificat și acum nu mai crește nimic. Cam așa s-a distrus natura în mai multe locuri.

– În „Eclipsa” unul dintre cele mai zguduitoare romane din literatura românească, se regăsește și satul natal Varvareuca?

– Mai mult de jumătate de carte e documentară. Ceea ce se întâmplă cu acel președinte de soviet sătesc e adevărat. A existat un asemenea președinte și îmi pare rău că s-a născut în satul meu. Mai apoi am învățat în aceeași clasă cu un fiu de al președintelui. Acesta îmi zicea: „Culacule, locul tăi îi în Siberia!”. Asta se întâmpla pe la 1949 tocmai când erau în toi deportările. Și atunci eu am scos din traistă o bucată de colac și i-am spus: ”Eu sunt fiu de culac și mănânc colac, iar tu ești fiu de lepădătură și mănânci mălai! Voi sunteți niște puturoși. Când ai noștri lucrează pe lanuri, voi stați pe malul Răutului!”. Puterea sovietică de atunci nu s-a bizuit pe oameni deștepți, dar pe niște haimanale. Trebuia să cunoască din ce cauză erau săraci, dacă la 1923 fusese împroprietăriți cu toții.

– Despre ce se povestește și cum se numește ultima Dvs. carte ?

– Se numește „Crestături pe tulpina unui destin”. Este o carte de memorii. Am hotărât că trebuie să scriu ce s-a întâmplat cu niște copii născuți în perioada interbelică, care au trecut prin război, prin foamete, prin deportări, prin colectivizare forțată. Mă gândesc de ce am procedat astfel, eu îmi pot lămuri mie că am procedat foarte drept.

– Cum erau școlile după război?

– Era lipsă totală de pedagogi. Cei mai buni se refugiaseră în România. Am avut noroc de vechea gardă de învățători de origine evreiască. Eu nu am frecventat școala vreo doi ani. Abia când s-a fondat colhozul, tata a cedat două hectare de pământ ca să poată plăti taxa școlară. Când am venit în clasa a cincea eu eram cel mai sârguincios elev. Numai la matematică șchiopătam. Dar cu timpul am îndrăgit acest obiect. În clasa a zecea am susținut examenul la matematică la profesorul Nicolae Spătaru, care venise împreună cu marele matematician Valentin Belousov de la Universitate. Profesorul nostru de matematică, un evreu din Florești, nu avea studii superioare și de aceea  nu i se permitea să asiste la examene. Am nimerit în fața lui Nicolae Spătaru. Jumătate de oră m-a purtat prin algebră, geometrie, trigonometrie. Am luat nota maximă. Spătaru mi-a spus: ”Consideră că tu ești deja înscris la facultatea de fizică și matematică a Universității de Stat.” Eu am ales filologia. Părinții mă pețeau să mă fac medic. Nu am fost încântat de această perspectivă.

– Îmi amintesc de paginile literare de la „Moldova socialistă”, pe când erați redactor-șef adjunct. Cum înfruntați cenzura?

– Înaintea mea fusese redactor-șef adjunct Pavel Boțu, viitorul președinte al Uniunii Scriitorilor. El inițiase pagina literară care se numea ”La harta inimilor”.

– Ați lucrat pe vremea când redactor-șef era Petrea Darienco?

– Cum să nu, ba da. Darienco e părintele meu. Ca poet nu s-a manifestat, dar ca redactor a fost minunat. El fiind mai tânăr ca mine, nu știu de ce îmi zicea bădie Mihai.

– Prin ce v-au marcat cei 20 de ani cât ați fost redactor-șef la prestigioasa revistă ”Moldova”?

– Primul redactor al revistei fusese Nicolae Dorofeev. El adunase un colectiv de colaboratori aleși pe sprânceană: Anatol Gujel, Anatol Ciocanu, Alexandru Gromov, Vitalie Tulnic, Ion Gheorghiță, Mitrofan Vătavu. Stâlpul revistei era Alexandru Gromov un bun stilizator și cunoscător al limbii române. Țin minte că am avut și un mic incident. Revenisem de la o ședență de la Comitetul central al partidului cu o nouă directivă, ce urma s-o ”traducem în viață”. La Comitet fusesem criticați că nu publicăm dări de seamă de la adunările primare de partid și le-am spus acele doleanțe colaboratorilor, la care Gromov mi-a reproșat: „Tovarășe redactor -șef, noi nu suntem la ziar, ci la revistă”. La acea replică am reacționat cam impulsiv și am avut remușcări de conștiință.

– Vă mai amintiți de anii frumoși de la ziarul ”Tinerimea Moldovei”?

– A fost ca și prima mea dragoste. Aici am deprins gustul scrisului. Primul șef de secție mi-a fost Mitrofan Vătavu. Îmi amintesc un caz. Eramstudent la anul trei și ne-au trimis  în Kazahstan, la valorificarea pământurilor de țelină. Am expediat de acol vreo trei articole pentru ”Tinerimea Moldovei”. Și au fost publicate. După aceea m-au invitat să activez în cadrul acestei redacții. Tocmai se înființase redacția revistei „Chipăruș” și de la ”Tinerimea” au plecat Alexei Marinat, Alexandru Vasiliuc și Mihail Melnic.

– Titlurile romanelor dumitale, de fapt, sunt alcătuite dintr-un cuvânt: Drumurile, Semănătorii, Îndrăzneala, Eclipsa ș.a. De ce?

– Știi cum se numea primul meu roman?  Se numea ”Duel fără secundanți”. Și ultima frază a romanului era în stilul lui Marin Preda ”Viața asta e un duel fără secundanți”. Am avut un mare noroc. Foarte mult înseamnă în viață să ai un redactor bun. Dacă manuscrisul meu ar fi nimerit la alcineva, avea să facă  preș din el. Dar a căzut pe mâna lui Ion Constantin Ciobanu pentru a fi recenzat. M-a chemat la el și mi-a zis: „Măi Mihaile, tu nu-ți dai seama ce roman ai scris! Numai că titlul ăsta al tău e potrivit pentru un roman prost. E un titlu speculativ. Ai nevoie de un titlu neutru”. Într-o dimineață, pe la ora șapte, îmi telefonează I.C. Ciobanu. „Mihaile, ți-am găsit titlul! Se va numi Semănătorii, ca și o poezie de  a lui Vasile Alecsandri. Și nu accept alt titlu!”.

Acesta a fost debutul?

– Până la acea oră publicasem nuvele. Asta a fost o pânză largă, de respirație câmpenească.

– Ați avut și o nuvelă minunatăm care a fost inserată în manualele școlare.

– Acum se numește Lupul. Și primesc multe scrisori de la elevi.

– Vă vine greu în fața foii pe care nu o vedeți și nu o simțiți?

– Nu credeam că mă voi deprinde cu întunericul. Dar uite că băiatul mi-a făcut un caiet special și acolo îmi înșir gândurile. Pe o foaie de carton mi-a tăiat 13 rânduri și așa scriu. Cu mâna dreaptă scriu și cu degetul de la mâna stângă urmăresc.

– Ar fi mai bine să dictați cuiva.

– Am încercat să dictez în fața unui dictafon. Dar dictez jumătate de pagină și mi-o iau gândurile înainte. Ca să scriu am nevoie de tăcere în jurul meu. Încep a scrie una, dar gândurile mă duc cu totul în altă parte. Am scris recent 1430 de file care au încăput într-o carte de 200 de pagini.

Cine vă descifrează manuscrisele?

– O copilandră de la revista ”Limba română”.

Aveți regrete, nostalgii?

– Mi-i dor de o ploaie văratică. Și uite că tună. Vine ploaia. A venit și taxiul. Trebuie să plec.

– Cele bune să se adune…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*